Monday, November 29, 2010

MANIPULAREA CONŞTIINŢELOR (I)

Se impun câteva precizări importante cu privire la modul în care, de-a lungul timpului, istoria adevărată a celui de-al doilea război mondial a fost modificată, falsificată şi adaptată intereselor ocultei mondiale. Prin lansarea (şi întreţinerea) variantei oficiale a istoriei se urmăreşte, în primul rând, acoperirea adevăratului plan de dominare mondială, protejarea vinovaţilor, şi menţinerea imperiului de putere rezultat. Eu voi descâlci evenimentele şi voi înlătura minciuna atât cât mă ajută judecata, şi asta nu pentru a-i combate pe conspiratori (nu am puterea aceasta) ci doar pentru a da adevărului puterea să lucreze în conştiinţa publică!
În primii ani de după război, euforia victoriei a fost alimentată constant cu „atrocităţile” comise de nazişti în perioada în care s-au aflat la putere în Europa. Abia atunci a fost făcută publică pretinsa acţiune de exterminare a evreilor prin gazare în lagăre speciale. S-au mai mediatizat diferite „masacre” comise pe câmpurile de luptă, sau compus portrete de adevăraţi criminali în serie, şi peste toate astea trona criminalul numărul unu, simbolul răului, Adolf Hitler. Dezvăluirile învingătorilor au şocat ani la rând opinia publică mondială şi a întărit convingerea ei asupra faptului că naziştii şi-au meritat soarta, că Hitler a fost cel mai mare criminal al istoriei.
Vreau să mă refer, pentru început, la acele acuzaţii puse pe seama nemţilor, numite „crime de război”. În realitate, crimele de război nu reprezintă o doctrină politică sau alta, o anumită guvernare, un lider politic sau altul. Aceste manifestări crude, inumane, nu sunt decât expresia concretă a războiului total modern. Toate marile puteri implicate în conflict au comis crime de război! Fiecare parte a fost – mai mult sau mai puţin – autor şi victimă a unor asemenea crime de război. Nu Germania lui Hitler a inventat crima de război, şi - paradoxal – nu naziştii au fost principalii criminali de război! Când spun aceste lucruri mă gândesc la probele, la dovezile pe care ni le dă cel de-al doilea război mondial.
Astfel, în timp ce crimele de război (reale sau imaginare) comise de germani erau intens mediatizate, cele care-i aveau autori pe aliaţi sau pe ruşi erau ascunse, uitate. Se inducea publicului falsa impresie că numai germanii au comis crime de război, iar vinovatul principal era Hitler. Atunci când anumite crime comise de aliaţi ieşeau la suprafaţă datorită unor jurnalişti mai curioşi, sau declaraţiilor făcute de martorii oculari, puterea oficială intervenea imediat şi justifica crima ca fiind absolut necesară pentru câştigarea războiului. Cele două bombe atomice de la Hiroshima şi Nagasaki erau necesare (nu-i aşa?) pentru a forţa Japonia să capituleze (deşi oricum Japonia vroia să capituleze, şi o făcea chiar dacă nu erau lansate bombele); bombardamentele americane asupra oraşelor japoneze (mult mai devastatoare decât cele cu bomba atomică!), care au provocat sute de mii de victime printre civili, au fost adevărate „acţiuni de exterminare”; bombardamentul (deja „celebru”) al oraşului Dresda care, deşi era lipsit de orice obiectiv militar, a trebuit să plătească vina de a exista pe acest pământ cu moartea, într-o singură noapte, a zeci de mii de civili; sutele de mii de prizonieri germani care au fost ucişi fără nici o judecată de aliaţi şi ruşi; zecile-sutele de mii de japonezi care au fost internaţi în lagăre de concentrare doar pentru că erau de origine japoneză (inclusiv cetăţeni americani!); milioanele de femei germane torturate, ucise, violate de ocupanţii sălbatici ruşi şi de „civilizaţii” vestului; munca forţată la care au fost supuşi milioane de germani după terminarea războiului; jefuirea sistematică, organizată, a întregului teritoriu german de către toate puterile ocupante etc… Lista crimelor comise de puterile învingătoare este foarte mare. Aici am enumerat doar câteva, la repezeală, pentru exemplificare.
Istoricii aserviţi noii puteri muşamalizau aceste fapte, le (re)interpretau şi – în final – concluzionau că erau… acte de eroism! Eu vă spun că o crimă este o CRIMĂ, indiferent de motivele care au stat la baza comiterii ei, iar autorul ei se numeşte CRIMINAL! Hitler a făcut crime de război şi a fost condamnat de istorie. A fost (şi mai este încă) numit „criminal”. Roosvelt, Stalin, Churchill au făcut crime de război şi nu au fost condamnaţi de istorie. Ei sunt numiţi „eroi”!
Aşadar, metoda aceasta a exagerării crimelor de război comise de nemţi şi a ascunderii adevărului (sau denaturării lui) când e vorba de crimele comise de „ai noştri” au dus (timp de decenii) la formarea unei opinii generale eronate despre armata germană şi despre conducătorii ei. (va urma)

Cornel SABOU

Thursday, November 25, 2010

Adevarul (VII)

Ideea principală

În încheierea acestui prim capitol, vreau să evidenţiez cea mai importantă idee din marele adevăr care caracterizează al doilea război mondial: a existat un plan de cucerire a lumii prin mijloacele perfide ale acaparării principalelor obiective economice ale fiecărei naţiuni; pentru implementarea acestui plan s-a prevăzut începerea unui război mondial care trebuia să conducă, în primă fază, la ocuparea Europei de către comunism, la lichidarea proprietarilor de mari obiective industriale (în baza normelor de „drept” comuniste care condamnă „exploatarea omului de către om”); apoi la „salvarea Europei” prin intervenţia armatei SUA (sprijinită de „capul de pod” - Marea Britanie) care avea să „elibereze” continentul de puterea sovietică şi să acapareze (direct sau prin interpuşi) toată puterea economică. În ţările „eliberate” se va instala o „democraţie” controlată prin oamenii cheie din guvernele naţionale. Puterea astfel obţinută va fi eternă, deoarece nimeni nu va putea să se revolte împotriva unei dominaţii economice de acest fel. Singurele „instrumente” capabile să creeze anumite probleme acestui sistem complex de dominaţie mondială, partidele politice naţionaliste, de extremă dreapta, au fost interzise prin lege.
Înţelegând la un moment dat acest plan, Adolf Hitler s-a opus! A luptat împotriva statelor manipulate contra sa. A antrenat în această luptă mai multe popoare. A prevăzut ascensiunea sovietică şi a încercat să-i dea o lovitură de moarte printr-un atac masiv. A eşuat în toate planurile sale… A pierdut şi a ieşit din istorie pe uşa din dos. În una din ultimele clipe din viaţa sa cunoscută, a fost întrebat ce se va întâmpla cu… naţional-socialismul? A răspuns: „va dispărea de pe faţa pământului şi va reapărea, probabil, peste vreo 100 de ani, dar doar ca un fel de religie!”…
De la înfrângerea lui Hitler, şi până azi, am asistat la implementarea unui program de supunere treptată a planetei, la mondializarea tuturor valorilor naţionale şi la concentrarea obiectivelor economice în mâinile celor „aleşi”. În prezent, nimeni nu se mai poate opune sistemului (până la urmă, de ce ar face-o?) deoarece acesta a acaparat toată puterea importantă, a „îndobitocit” popoarele, controlează mass-media, iar puterea sa de manipulare este enormă. Chiar dacă s-ar găsi, prin absurd, un nou „Hitler” care să preia puterea într-un stat modern şi care să vrea să lupte împotriva intereselor meschine şi limitate ale conspiratorilor, el va fi înfrânt mult mai repede decât a fost adevăratul Hitler, pentru că azi, în era comunicaţilor ultra-rapide, diversiunile şi manipularea sunt atât de puternice încât ajungi să te lupţi, de fapt, cu propriul popor în loc să lupţi cu „duşmanul” (vezi exemplul lui Nicolae Ceauşescu)!
Vom aborda, în capitolele următoare, detaliile care compun această uriaşă manipulare care a fost cel de-al doilea război mondial şi vom încerca să citim, printre evenimente, adevăratele scopuri care i-au mânat în luptă pe „războinici”…
Nu vreau să închei însă această parte fără a vă mai da un citat relevant…

Zorin Zamfir/Jean Banciu
Tratat de istorie universală – Al doilea război mondial, vol. 1, 1939
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
Pag. 32:
Un rol determinant în noua administraţie Roosvelt l-a avut aşa-numitul „trust al creierului” (Brain Trust), sau „trustul cerebral”, alcătuit dintr-un grup de prieteni intimi ai preşedintelui, economişti şi universitari, care l-au sfătuit permanent şi l-au ajutat efectiv în conducerea statului. Printre ei: H. Hopkins, Rexford G. Tugwell, Raymond Moley, Adolf A. Berle jr. şi Samuel Rosenman.

Aceasta este doar partea văzută a icebergului… „Trustul” care coordona evenimentele mondiale alături de preşedintele american era mult mai larg. Persoanele amintite aici sunt doar partea „tehnică” a problemei, „specialiştii” care implementează proiectul şi care supraveghează în detaliu executarea lui. Cei care l-au hotărât însă, cei care l-au creat cu adevărat trebuie căutaţi în altă parte. E mai puţin important dacă îi vom găsi, sau nu. Relevantă este însă EXISTENŢA lor, şi asta este un lucru dovedit de evenimentele perioadei 1939-1945. (va urma)

Cornel SABOU

Monday, November 22, 2010

Adevarul (VI)

Moartea lui Churchill

Vreau să vorbesc acum despre o parte a planului secret de implementare a noii securităţi mondiale, o parte care – cred eu – a existat în varianta sa originală, dar a fost imposibil de aplicat în realitate.
Exista în estul continentului un stat care se afla direct în serviciul conspiratorilor. Vorbesc aici de statul comunist sovietic. În această ţară comunistă proprietatea asupra mijloacelor de producţie aparţinea „poporului”, adică nimănui. Eu cred că undeva în varianta sa originală, planul de care vorbeam prevedea o ocupaţie sovietică asupra întregii Europe, cu excepţia Marii Britanii. Dacă s-ar fi putut impune comunismul întregului continent, atunci ar fi fost eliminaţi toţi proprietarii particulari şi întreaga avere a Europei ar fi devenit proprietatea „poporului”. Ar fi urmat probabil câteva decenii de guvernare comunistă, timp în care armata americană s-ar fi pregătit (în spatele „războiului rece” existent) să elibereze Europa. La un moment dat, pornind din insula engleză, s-ar fi produs o invazie americană eliberatoare. Continentul astfel eliberat de comunism ar fi revenit la o viaţă democratică. Evident, cel mai important moment ar fi fost „privatizarea” economiilor eliberate, reconstrucţia economică a ţărilor eliberate de comunism pe baza unor planuri americane.
Pentru ca să se ajungă la acest moment, trebuia ca Germania să-şi confirme statutul de pericol al Europei, să fie în Război cu Franţa, să ocupe Franţa şi apoi, într-un moment prielnic, să fie masiv atacată de milioanele de soldaţi ai URSS. Sovieticii urmau să avanseze pe teritoriul întregului continent şi să elibereze popoarele de nazismul criminal. De aceea, planul lui Stalin de atacare a Germaniei, foarte minuţios pregătit, era cheia întregii „afaceri”! Dezvăluirile publicate de fostul agent sovietic V. Suvorov după anii 90 ne dezvăluie faţa ascunsă a acestui plan secret de invazie a Germaniei. Din moment ce acest plan a existat cu adevărat, ne putem imagina şi noi care ar fi fost consecinţele unui asemenea atac sovietic. Germania, „împrăştiată” pe întreg teatrul european, nu s-ar fi putut opune, ar fi fost devastată. Credeţi că trupele sovietice s-ar fi oprit la Berlin când toată Europa le stătea descoperită în faţă? Eu cred că nu. Ar fi înaintat până la malul oceanului Atlantic ocupând tot. Şi dacă ar fi ocupat tot acest teritoriu, credeţi că Stalin ar fi cedat apoi? Păi, să ne uităm la teritoriile care au fost efectiv ocupate de sovietici până în 1945. Au fost ele cedate de ruşi? NU! Comunismul s-a instalat şi în România, şi în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi o parte a Germaniei, adică în tot spaţiul ocupat. Asta ar fi fost soarta întregului continent dacă Hitler nu ar fi atacat primul, şi dacă aştepta pasiv atacul sovietic! Este important acest adevăr??? Planul a fost dejucat prin faptul că Hitler l-a înţeles şi nu a aşteptat să fie sacrificat. A atacat primul într-o încercare disperată de a distruge colosul sovietic. Faptul că nu a reuşit e o altă „poveste”…
În prima fază a atacului german în Rusia, trupele sovietice au fost înfrânte peste tot. Miile de tancuri care trebuiau să atace Germania au fost distruse sau capturate în primele zile de lupte. Au fost distruse mii de avioane, majoritatea la sol, în locurile unde erau concentrările de tehnică de luptă. Germanii au ajuns la un moment dat la porţile Moscovei! Întreaga lume „ocultă” a intrat în panică. Dacă germanii reuşeau să distrugă Rusia, pe lângă faptul că întregul plan urma să fie dat peste cap, se punea în pericol însăşi soarta conspiratorilor! De aceea, s-au luat măsuri precipitate pentru a-l stopa pe Hitler. Finalul anului 1941 este cel mai important din toată perioada războiului. Pentru cine are ochi de văzut, evenimentele din acel moment ne demonstrează existenţa întregului plan!
Panicaţi de atacul german, planificatorii războiului hotărăsc să introducă în luptă armata americană (mult mai devreme decât se aşteptaseră ei). Se inventează spionul Richard Sorge care i-ar fi dat lui Stalin informaţia capitală că Japonia va ataca SUA şi nu URSS-ul. Pe baza acestei legende, Stalin (care până atunci nu acţionase niciodată pe baza informaţiilor furnizate de spioni – dar iată că acum o face!) transferă cele mai bune trupe ale sale din extremul orient în Moscova reuşind astfel să oprească ofensiva germană. Ca să nu le vină japonezilor vreo „poftă” de a ataca URSS-ul rămas descoperit, SUA opreşte brusc toate exporturile spre Japonia, determinând astfel din partea acestui stat o reacţie violentă. Atacul de la Pearl Harbour se consumă exact în momentul opririi definitive a germanilor la porţile Moscovei. În acelaşi timp, se întâmplă „incredibilul”: Marea Britanie era până atunci duşmanul cel mai înfocat al comunismului sovietic. De altfel, în războiul „civil” din URSS, din anii 20, britanicii s-au implicat puternic. Se implementase astfel în conştiinţa publică ideea că Britania nu va ceda niciodată în faţa comunismului. Omenirea trebuia din timp pregătită pentru „izolarea” Marii Britanii de teritoriul european care urma să fie supus de comunism. Şi totuşi, la finalul anului 1941, conspiratorii intraţi în panică îşi dau arama pe faţă. Marea Britanie şi SUA sunt nevoite să acorde asistenţă economică şi militară URSS-ului pentru ca acesta să reziste în faţa invaziei germane! Duşmanul neîmpăcat al comunismului, Winston Churchill, se vede nevoit să salveze comunismul! Cum vă explicaţi acest paradox??? Se instituie astfel un ajutor americano-englez care va deveni permanent până la finalizarea războiului. Mii de tancuri, de avioane, muniţie de război, hrană şi multe alte echipamente militare (toate astea în valoare de miliarde de dolari) au fost trimise ruşilor gratuit. Niciodată URSS-ul nu a înapoiat acest ajutor. Care ar putea fi considerentele care au forţat SUA şi Britania să facă asemenea cheltuieli? Panica legată de pierderea… Uniunii Sovietice? Păi, ce-ar fi pierdut ele dacă dispărea comunismul, dacă Hitler l-ar fi învins pe Stalin? Nu există nici o explicaţie logică acceptabilă pentru decizia aceasta surprinzătoare de a salva comunismul sovietic. Raţiunile „umanitare” invocate de englezi şi americani sunt penibile. Cât despre „pericolul” reprezentat de Hitler, ce-am mai putea spune din moment ce ştim că încă din 1939 acesta cerea mereu pacea cu puterile occidentale! Chiar şi în momentele de apogeu ale puterii sale, Hitler declara public că-şi doreşte pacea. Unde era pericolul acestei păci? În faptul că Hitler supravieţuia? Hitler n-a supravieţuit, dar a supravieţuit Stalin. A fost acesta mai de folos Europei? A fost cu siguranţă în planul conspiratorilor, dar pentru noi, milioanele de oameni guvernaţi decenii la rând de comunism, cum a fost, bine? Chiar dacă acredităm ideea că dintre două „rele” (nazism şi comunism) aliaţii au ales unul „mai mic” (comunismul) tot nu înţelegem care au fost criteriile de evaluare a răului în acel moment? De ce în perioada 1939-1941 nazismul (venit pe scena Europei în 1933, deci abia de câţiva ani) era mai periculos decât comunismul (care fiinţa din 1918)? Până în acel moment, URSS avusese o politică externă cel puţin la fel de agresivă ca Germania. URSS ocupase jumătatea de est a Poloniei, ocupase statele baltice, atacase Finlanda luându-i o parte din teritoriu, se războise şi cu Japonia… Trecuse, înainte, printr-o „politică” internă dominată de abuzuri, crime şi nedreptăţi de tot felul. Iată o politică militaristă de expansiune prin forţă militară mult superioară în pericol celei germane care atacase militar doar Polonia, restul acţiunilor fiind forţate de situaţie, aşa cum am demonstrat mai devreme!
Dacă însă privim evenimentele din perspectiva enunţată în această carte, atunci lucrurile se leagă. Planul folosirii Rusiei pentru ocuparea Europei a fost dat peste cap. Nu mai putea fi aplicat aşa cum fusese conceput. O vreme, puterile occidentale au stat în aşteptare sperând că ruşii vor putea singuri să răstoarne situaţia şi să ducă mai departe planul iniţial. De aceea, primele invazii aliate s-au produs în teritorii lipsite de importanţă, în Africa (decembrie 1942) şi Italia (iulie 1943). Abia în 1944, când s-a dovedit că URSS nu putea singură să înfrângă Germania, au debarcat aliaţii în nordul Franţei pentru a ataca direct Germania! La acea dată, deja, planul a fost schimbat. S-a acceptat conservarea doar a acelei părţi care urma să fie ocupată de URSS, restul teritoriului urmând să fie eliberat de SUA şi administrat separat după război.
Imediat după terminarea războiului, Churchill a fost schimbat din funcţia de prim ministru al Marii Britanii, dar a fost adus înapoi la putere la mijlocul anilor 50. În acest timp, salvatorul Britaniei a reuşit să înţeleagă şi el planul secret mondial. Chiar dacă fusese unul din actorii principali ai conflictului, chiar dacă susţinuse „legitimitatea” unei noi ordini mondiale, el nu-şi putuse imagina amploarea întregului plan. Churchill, pus în faţa „pericolului” german, acceptase să lupte cu toate forţele sale pentru a-l îndepărta, pentru ca ulterior să înţeleagă că acel „pericol” fusese creat chiar de către cei care l-au împins pe el la putere pentru ca să lupte contra lui! Din motive pe care le putem doar intui, Churchill s-a lăsat la un moment dat pradă unei depresii care l-a dus până în mormânt. Despre Churchill se ştie că în ultimii ani ai vieţii sale se droga şi consuma mari cantităţi de alcool. Ce anume l-a putut face pe acest om puternic să cadă într-o asemenea depresie? Ce l-a putut doborî astfel încât să aibă parte de o moarte ruşinoasă? El, salvatorul Imperiului Britanic, învingătorul lui Hitler, erou al celui de-al doilea război mondial, a căzut victimă propriilor sale îndoieli! Dacă bombele V1 şi V2, împreună cu aviaţia germană şi cu toată „caracatiţa” nazistă din Europa, plus întregul Imperiu militarist al Japoniei n-au reuşit să înfrângă rezistenţa interioară a celui care a fost Winston Churchill, ce anume l-a putut face atât de slab, atât de vulnerabil dintr-o dată? Aceasta este o tristă realitate pe care nimeni nu se străduieşte s-o explice într-un mod credibil. Părerea mea este că Churchill a ajuns să regrete implicarea sa, într-o asemenea măsură, în războiul contra lui Hitler! Reuşind să vadă cu ochii lui destrămarea Imperiului Britanic, să înţeleagă scopurile adevărate ale celui de-al doilea război mondial, să „admire” creşterea imperiului Sovietic, să-i cunoască personal pe noii stăpâni ai lumii, Churchill a regretat! Poate că în beţiile sale îşi imagina cum ar fi arătat Europa (şi lumea întreagă) dacă Marea Britanie ar fi încheiat pace cu Hitler, dacă l-ar fi lăsat pe conducătorul german să lupte liniştit cu ruşii şi să-i înfrângă şi, de ce nu, dacă s-ar fi aliat cu acesta! Nu vom şti niciodată sigur ce a fost în mintea lui, dar vom şti sigur că Churchill nu era un om care să-şi piardă mintea pentru vreun motiv banal. Dacă a rezistat războiului, apoi cu siguranţă de doborât nu l-a putut doborî decât ceva care, într-o formă sau alta, a avut asupra sa un impact mult mai puternic decât avusese războiul! Într-o asemenea situaţie nu puteau fi decât nişte lucruri legate de trecut, pentru că prezentul şi viitorul le mai poţi încă influenţa lucrând la ele. Trecutul, însă, nu-l mai poţi schimba! Churchill a descoperit ceva în trecutul timpului său… Ceva care l-a făcut să cadă neputincios, să regrete şi apoi să moară ca un câine, uitat de toţi! Poate că moartea sa vorbeşte mai mult decât au făcut-o cuvintele sale păstrate în „Memorii”! Noi, dacă vrem, să luăm aminte…
(va urma)

Cornel SABOU

Tuesday, November 16, 2010

Adevarul (V)

Gazarea în holocaust

Înainte de a merge mai departe vreau să spun câteva cuvinte despre această întâmplare tristă a istoriei, numită „holocaust”. Varianta oficială este următoarea: în timpul celui de-al doilea război mondial evreii au fost exterminaţi de Germania nazistă condusă de Adolf Hitler. Ei ar fi fost ucişi cu milioanele, atât prin execuţii cât şi prin programe speciale de exterminare. În acest sens, s-a acreditat ideea gazării lor în camere speciale (celebrele „duşuri”) din lagăre de exterminare. După război, în ideea de a menţine neuitate aceste crime săvârşite împotriva evreilor, s-a instituit „holocaustul”, o comemorare menită să amintească mereu suferinţele îndurate de acest popor. În expresia „Holocaust” sunt incluse toate prigonirile îndurate de acest popor în timpul celui de-al doilea război mondial, toate crimele la care ar fi fost supuşi. Holocaustul este „sinonim” cu… Paştele care la evrei aminteşte de ieşirea lor din robia egipteană, cu diferenţa că holocaustul, comemorat acum an de an, aminteşte de perioada aceea dureroasă din anii 30-40. Nu există o definiţie juridică a holocaustului, dar există impusă prin lege o interdicţie. Adică, nimeni nu are voie să conteste faptul că holocaustul a avut loc! Asta, să recunoaştem, e un pic deranjant. Adică, nu e o problemă, pentru orice om sănătos la minte, să recunoască existenţa unui fapt dovedit. În ceea ce priveşte însă pretinsul holocaust, vorbim mai puţin de un fapt dovedit ştiinţific şi mai mult de un lucru „dovedit” prin opinia impusă de cel mai puternic, de cel care a câştigat războiul. Desigur, în comoditatea noastră modernă putem accepta orice ne este impus, indiferent cât procent de adevăr istoric este în această impunere. Dacă însă suntem interesaţi în adevărul pur, curat, netrunchiat, atunci suntem obligaţi să ne punem întrebări şi să căutăm dovezi reale, palpabile, materiale. În acest domeniu însă, doctrina holocaustului cam şchiopătează.
Este foarte adevărat că evreii au suferit enorm în timpul celui de-al doilea război mondial. În multe ţări europene au fost adoptate legi antievreieşti; evreii au fost concentraţi în lagăre şi ghetouri; au fost deseori ucişi fără nici o judecată, deportaţi, schingiuiţi, batjocoriţi, umiliţi, etc… Dacă acesta este holocaustul, atunci da, a existat un holocaust! Dar dacă holocaustul este obligatoriu condiţionat de acceptarea ideii că evreii au fost gazaţi cu milioanele în celebrele duşuri, atunci aici am o rezervă. Până acum, în susţinerea acestei idei nu am văzut decât mărturii, opinii sau „recunoaşteri” ale unor ofiţeri germani aflaţi în captivitate. Dovezi materiale, ştiinţifice, nu există!!! Oare de ce? Ok, acceptăm să credem în istoria gazării evreilor doar pe baza acestor mărturii orale? Sunt aceste mărturii, publicate după terminarea războiului, suficiente pentru elaborarea unei teze ştiinţifice? Dacă specialişti independenţi şi competenţi îmi spun că da, atunci mă supun şi eu acestui curent de opinie. Până atunci însă prefer să fiu rezervat… Voi mai atinge acest subiect pe parcursul cărţii mele şi atunci vom discuta şi din altă perspectivă problema.

Fronturi nedorite

Nu vreau să insist prea mult pe chestiuni care pe lângă faptul că sunt controversate sunt şi lipsite de suport probatoriu clarificator. Am spus, la începutul acestei cărţi, că mă voi referi la temele care pot fi probate prin fapte de necontestat desfăşurate în perioada celui de-al doilea război mondial, şi aşa voi face.
Am vorbit puţin despre motivele care l-au determinat pe Hitler să declare război Statelor Unite. Liderul german descifrase în evenimentele vremii planul de implementare a „securităţii mondiale” şi hotărâse că este mai bine pentru el şi pentru naţiunea germană să nu lase timp colosului american să se dezvolte. Implicate de la bun început în evenimente, Statele Unite trebuiau să acţioneze imediat, ori armata americană nu era încă pregătită pentru un asemenea conflict.
Mai există şi alte evenimente care ne pot conduce la concluzia că Hitler înţelesese în linii mari programul. Unul este momentul declanşării războiului cu URSS. Invazia din est fusese clar motivată de liderul german ca fiind o măsură absolut necesară deoarece la acea dată (22 iunie 1941) armata sovietică era pregătită să declanşeze propria sa invazie în teritoriul german.

Titlu lucrare: „STALINGRAD”
Autor: Antony Beevor
Editura RAO, Bucureşti, 2005
Pag. 24: Ribbentrop: „Atitudinea ostilă a guvernului sovietic faţă de germani şi ameninţarea serioasă reprezentată de concentrarea de trupe ruseşti la graniţa de vest a Rusiei au silit Reich-ul să procedeze la contramăsuri militare.” Ribbentrop a acuzat Uniunea Sovietică de tot felul de fapte, printre care şi violarea militară a teritoriului german.

Din documentele care au ieşit la iveală în ultimele decenii rezultă clar că Stalin îşi propusese un asemenea atac în acel moment. În acest context, cât de mult poate fi condamnat atacul german? Ce avea de ales Hitler? Doar să atace el primul sau să aştepte atacul sovietic, dar ruşii aveau mobilizate în linia întâi mii de tancuri şi avioane, milioane de soldaţi. Să aştepţi senin o lovitură din partea unei asemenea armate însemna sinucidere curată, ori Hitler nu era chiar atât de prost încât să se sinucidă cu mână rusească!
Au fost apoi războaiele din Africa, Norvegia, Iugoslavia şi Grecia. În fiecare din aceste locuri Hitler REACŢIONASE la nişte ameninţări reale existente şi nu acţionase conform unei voinţe proprii de extindere… Mai încolo vom analiza fiecare moment în parte şi în detaliu, acum doar amintesc evenimentele.
În Africa se consuma un război italo-englez. Hitler trimisese acolo, la început, trupe foarte puţine care aveau misiunea doar de a ajuta Italia să nu piardă continentul. Nu-l interesau cuceririle. Când Rommel ajunsese aproape de Alexandria i-a cerut lui Hitler una-două divizii suplimentare ca să-i înfrângă definitiv pe englezi. Hitler l-a refuzat pentru că nu-l interesau cuceririle africane. Nu era chiar dictatorul însetat de cuceriri, aşa cum ni-l prezintă acum istoria oficială. Când englezii au contraatacat cu succes (combinându-şi ofensiva cu debarcarea americană din Maroc şi Algeria din decembrie 1942) Hitler a suplimentat trupele din Africa trimiţând acolo zeci, sute de mii de soldaţi care aveau aceiaşi misiune, de a păstra intact teritoriul italian african.
În Norvegia, atacul german preceda de fapt debarcarea engleză. Englezii vroiau să ocupe Norvegia pentru a bloca importurile germane de fier din Suedia. Hitler a aflat şi a trimis trupe care au ocupat Norvegia şi i-au izgonit pe englezi de acolo.
În Grecia şi Iugoslavia intervenţia germană devenise obligatorie din două motive. Pe de o parte Italia invadase Grecia fără să aibă acceptul german şi înregistra înfrângeri care deveneau periculoase chiar pentru Reich; apoi englezii profitaseră imediat de situaţia creată şi debarcaseră zeci de mii de soldaţi în această ţară. Ce trebuia să facă Hitler? Să-i invite pe toţi în Germania? Nu… Şi-a trimis trupele, i-a izgonit din nou pe englezi din continent şi a luat în administrare teritoriul.
În Iugoslavia, guvernul sârb legitim a hotărât la un moment dat să se apropie prin politica sa externă de Axă. În acel moment, Marea Britanie a sprijinit o lovitură de stat. Noul guvern, instalat prin forţa rebeliunii, s-a alăturat puterilor aliate. În această situaţie, Hitler a decis invadarea teritoriului sârb şi ocuparea acestuia. Iar vin şi întreb: ce avea de ales Hitler? Ce altceva putea să facă în favoarea sa şi a poporului pe care îl reprezenta?
În toate aceste situaţii, deşi pare paradoxal şi incredibil, Hitler a fost silit să ia măsuri militare şi să ocupe teritorii. Nu-i trebuiau lui fronturi de luptă în Balcani sau Scandinavia, dar politica externă britanică îl forţase să ia în calcul aceste variante de forţă, şi apoi să le aplice. (va urma)

Cornel SABOU

Monday, November 15, 2010

Adevarul (IV)

Integrarea lumii

Noul plan mondial de securitate era conceput până în cele mai mici detalii. Desigur, varianta sa iniţială a fost modificată pe parcurs, în funcţie de cum au evoluat evenimentele. Eu am găsit câteva elemente concrete care, sunt sigur, au contribuit la modificarea ideii iniţiale şi care au dus uneori la schimbări majore. Le vom analiza pe parcurs şi vom vedea în ce măsură acestea sunt sau nu utile pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de realitate în legătură cu planul iniţial.
Personal, cred că scenografii noii ordini nu şi-au imaginat lumea aşa cum a ieşit ea din război. O vroiau oarecum altfel. În 1945, Europa a „sfârşit” împărţită în două. Jumătate îşi păstrase libertatea şi urma să fie administrată după principii de drept democratice, iar cealaltă jumătate intrase sub influenţa comunismului sovietic. În scenariul original, cred că se prevăzuse o altă soartă. Eu am să v-o prezint pe scurt acum, dar pe parcursul acestei cărţi, analizând în detaliu toate elementele care au compus cel de-al doilea război mondial, vom vedea această strategie în toată „splendoarea” sa!
Timp de 50 de ani, după război, Europa de vest a fost „reconstruită” după planuri americane. În timpul acesta s-au construit instituţii europene şi s-a încercat „unirea” intereselor naţionale într-unul general, european. În toată această perioadă, Europa de Est a fost „conservată” de comunism. Când a venit „vremea”, s-a deschis şi lacătul Europei conservate, comunismul a căzut brusc în toate ţările deodată, iar economiile naţionale „eliberate” au fost invadate de „investitori” extrem de binevoitori. Ne-am trezit, peste noapte, chiriaşi în propria noastră ţară! S-a trecut apoi la „integrarea” ţărilor „eliberate” în structurile europene deja consacrate, iar legislaţiile noilor membrii au fost adaptate după cerinţe europene. Într-un cuvânt, am ajuns să fim cu toţii guvernaţi aproximativ după aceleaşi legi şi principii.
În viitorul apropiat vom asista la „integrarea” statelor din teritoriul asiatic. Începutul a fost făcut deja prin „democratizarea” Afganistanului şi Irakului, urmează Iranul, Coreea de Nord etc… În principiu, scenariul de acaparare a statelor din toate continentele va fi asemănător cu cel folosit în al doilea război mondial. Un stat va fi demonizat, pus pe „axa răului”, va fi considerat „agresor” şi „comunitatea internaţională” (reprezentată, evident, de armata SUA) va reacţiona, va înlătura pericolul şi va instaura democraţia. Toate valorile economice ale statului „eliberat” vor fi însuşite de cei care s-au „sacrificat” pe altarul democraţiei şi astfel „caracatiţa” democratică a noii securităţi mondiale se întinde tot mai mult. Diferenţele de atitudine vor fi minore. Pentru America de Sud, de exemplu, sunt convins că se pregăteşte o invazie militară pentru a opri producţia de droguri. În timp, state precum Columbia, Venezuela, Bolivia etc vor fi declarate ca fiind cel mai mare pericol la adresa democraţiilor lumii prin faptul că sunt principale producătoare de droguri. Întrucât guvernele locale nu vor lua măsuri ferme pentru a stopa fenomenul, armata SUA se va simţii obligată să intervină, şi cine va putea să o condamne când „probele” producţiei şi traficului de droguri vor fi covârşitoare? Se va instala şi acolo „democraţia”, iar terenurile ocupate cu plante interzise vor fi reprofilate pe producţia „sănătoasă” de produse agricole.
Africa va fi cea mai uşoară „victimă” a democraţiei. Viaţa sălbatică a acestui continent va justifica intervenţia comunităţii internaţionale pentru a stopa apariţia unor viruşi mortali, pentru implementarea civilizaţiei moderne şi pentru alungarea de la putere a unor dictatori sălbatici. Mai greu va fi cu statele puternice, gen Rusia şi China. Un stat precum e cel chinez nu va putea fi ocupat prin forţă militară, indiferent de pretextul care poate fi invocat. De aceea, cred că această ţară, atunci când îi va veni sorocul, va fi sfâşiată de un război civil. Pe acest fond general de anarhie pot fi aduşi la putere cei câţiva oameni care apoi să focalizeze întreaga politică a Chinei (inclusiv cea economică) pe făgaşul dorit. Rusia va sfârşi cerându-se singură în clanul mondial de putere. Izolată şi cuminte până atunci, Rusia nu va pune nici o piedică planului mondial de securitate. Ea va fi ţinută la respect prin acordarea de anumite facilităţi fiscale, împrumuturi etc. Atunci când va fi integrată structurilor existente, va fi fericire în Rusia, pentru că integrarea va aduce cu sine bunăstare şi creştere economică. Nimeni nu va observa că din nou toate obiectivele economice vor ajunge pe mâna celor aleşi!
Desigur, toate acestea se vor derula pe parcursul mai multor decenii, dar această mişcare nouă îşi are originea în cel de-al doilea război mondial. Atunci şi acolo a început tot!

Promovarea lui Hitler

Să revenim la descifrarea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial… Hitler a fost adus la putere de această organizaţia mondială ocultă. Am convingerea că la început el nu şi-a înţeles rolul, nu ştia că va fi un pion de sacrificiu. Nu ştiu cu ce texte a fost amăgit, dar a acceptat sprijinul şi chiar s-a încrezut în ajutorul primit. Vom vedea în anii ce au urmat ajungerii sale la putere multe acţiuni extrem de îndrăzneţe care au fost făcute având la bază extrema credinţă că este susţinut de puterea aceea nevăzută, sau că aceasta nu se va împotrivi. Aşa a reuşit să aducă în graniţele Germaniei teritoriile austriece şi cehoslovace, deşii toţi generalii săi îi prevesteau un război sumbru. Împotriva oricărei logici politice, Hitler a „câştigat” jocul diplomatic şi comunitatea internaţională a recunoscut achiziţiile făcute, şocându-i prin aceasta chiar şi pe generalii de armată germani care aşteptau deja dezastrul. Aceste prime succese diplomatice i-au creat lui Hitler o aură de invincibilitate şi nimeni nu i s-a mai opus pe viitor, atunci când a luat alte asemenea decizii „curajoase”.
Lui Hitler i s-a lăsat impresia că poate lucra liniştit la refacerea Germaniei mari. Chiar şi după începerea războiului cu Polonia, Hitler era amăgit că va încheia rapid o pace cu puterile occidentale. Nu a trecut mult timp însă şi liderul german s-a „prins” că a fost atras într-o cursă! Şi-a dat seama, la un moment dat, că va fi sacrificat. Singura sa şansă era să supravieţuiască prin forţă, adică prin câştigarea războiului pe terenul de luptă, ceea ce era foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Mulţi istorici s-au întrebat ce l-a apucat pe Hitler să declare război Statelor Unite în decembrie 1941, imediat după atacul japonezilor de la Pearl Harbour? Din punct de vedere strategic, militar şi politic părea o gafă imensă. Vom analiza acest moment mult mai în detaliu într-unul din capitolele viitoare. Vă spun acum doar că Hitler nu era chiar atât de prost cum vor unii istorici să ne înveţe acum. El a înţeles atunci planul mondial de securitate şi a anticipat corect paşii care urmau să fie făcuţi. Ştia că SUA, în spatele războiului cu Japonia (care nu se ducea decât pe câteva insule lipsite de importanţă, cu efective minore), va construi liniştită o armată imensă, foarte bine dotată, cu care va invada teritoriul european ocupat de Germania. Pentru a bloca această construcţie, pentru a nu-i da timp colosului american să se dezvolte, Hitler l-a integrat în războiul său de la început. Astfel, din momentul decembrie 1941 războiul a mai durat aproape patru ani şi nu unul-doi, cum prevăzuseră scenariştii.
În testamentul său original, Hitler a afirmat că nu dorise niciodată acest război în care fusese atras, că a propus mereu pacea şi că a fost refuzat. El a precizat că a cerut rezolvarea pe cale diplomatică a conflictelor şi intereselor mondiale, dar aliaţii tăiaseră deja orice cale de discuţie cu el. Hitler a acuzat că statele conduse de evrei şi cele care slujeau interesele lor au generat acest război, manipulând evenimentele de aşa natură încât omenirea să nu mai poată da înapoi din faţa conflictului militar. Nu ştiu de ce Hitler a identificat aceste puteri oculte cu „evreimea”. Poate că el cunoscuse personal o parte din cei care reprezentau cercul ocult de putere şi poate că aceşti „cunoscuţi” erau evrei. Sau poate existau alte motive… Oricum, Hitler avea obsesia sa că evreii erau responsabili de tot răul care se întâmpla Germaniei şi lumii, şi asta trebuie să fii plecat de undeva. Nu mi se par suficiente explicaţiile care spun că a fost îndoctrinat cu această gândire de anumite cărţi sau broşuri tipărite în vremea adolescenţei sale! Eu nu am elemente concrete într-un sens sau în altul, nu ştiu care sunt „evreii”, sau cei de alte naţionalităţi, care au instrumentat toată această poveste „idioată” (după cum afirmă Churchill), dar mă gândesc că Hitler avea nişte informaţii la bază atunci când îşi formula acuzaţiile. De acord, pe alocuri e posibil să fi fost indus în eroare, dar ca idee generală trebuie să-şi fi format o părere avizată. Doar era vorba de sacrificarea propriei vieţi şi a propriei naţiuni, şi nu cred că putea să greşească până într-atât încât să nu-şi cunoască adevăraţii inamici! Pe de altă parte, noi ştim că evreii au până în ziua de azi o doctrină oficială prin care îşi promovează interesele la nivel mondial. Ei se cred „poporul ales”, ei speră şi cred într-un „Mesia” care le va aduce întreaga lume la picioare etc… Personal, nu sunt foarte interesat de aceste doctrine şi credinţe, dar le urmăresc pentru a putea înţelege mai bine trecutul, prezentul şi viitorul. Nu e exclus, deci, ca evreii să fie implicaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin liderii lor cei mai reprezentativi, în această mişcare mondială care vrea să domine lumea, iar Hitler să fii „citit” contribuţia lor în evenimentele acelor timpuri...

Egalitate?

De-a lungul timpului, cercurile interesate în manipularea evenimentelor au creat mai multe legende cu privire la cel de-al doilea război mondial. Legendele aveau menirea de a crea o anumită imagine, apoi de a menţine peste timp imaginea pentru a ajunge la scopul dorit. Vreau să precizez foarte clar: eu, aici, nu vin să condamn, să acuz o anumită orientare politică sau să justific, să susţin o altă orientare. În acest demers al meu nu sunt interesat de valoarea sau „adevărul” politic ci doar de adevărul istoric. Mă interesează să identific cauzele reale ale celui de-al doilea război mondial, să înţeleg de ce a fost nevoie de un asemenea conflict pentru a trăi ceea ce trăim azi. În varianta oficială a istoriei sunt foarte multe pagini albe, neexplicate în legătură cu asta.
Democraţia aceasta internaţionalistă, care intră cu forţa în sufletele noastre spunându-ne că aşa „este bine” să trăim, că acestea sunt drepturile noastre, că TREBUIE să ne supunem ei, are o teama distinctă. Prin forţa armelor şi prin manipulare se poate impune oricărui stat, aşa cum se şi întâmplă de 60 de ani încoace. Trebuie să precizez însă că acest tip de societate, aparent legitim şi corect, se teme de orice manifestare de tip naţionalist. Dacă azi ar apărea în Europa vreun guvern care să decidă că e mai bine să-şi protejeze valorile sale naţionale în detrimentul valorilor „europene”, internaţionale, ar fi categorisit imediat ca „nazist”, „fascist” sau de altă natură asemănătoare. Această doctrină intolerantă faţă de mişcările politice de tip naţionalist a fost promovată din timpul celui de-al doilea război mondial şi e valabilă până azi. Pentru ca niciodată să nu se mai poată construi vreun stat naţionalist în Europa, mişcările naţionaliste care au guvernat în unele ţări până în 1945 au fost condamnate şi demonizate, chiar dacă unele dintre ele nu s-au făcut vinovate de nici un rău, de nici o crimă, fapt dovedit cu probe indubitabile. Doctrina de tip naţionalist a fost condamnată şi ea, punându-i-se în cârcă fapte demente precum gazarea evreilor şi alte asemenea crime comise, cică, de „naţionaliştii” germani ai lui Hitler. Astăzi, dacă te declari naţionalist român eşti imediat făcut „hitlerist”, „nazist”, „fascist”! Astăzi, dacă-i înjuri public pe americani, pe englezi, pe români sau pe ruşi nu-ţi are nimeni treaba, ţi se spune că eşti liber s-o faci, dar dacă zici ceva, orice cât de cât critic despre evrei, eşti antisemit, hitlerist, nazist etc… Oare de ce libertatea asta de opinie este înţeleasă atât de diferit în funcţie de naţionalitatea fiecăruia? De ce unii, doar pentru că au o anumită naţionalitate, trebuie să fie mai protejaţi decât ceilalţi? Azi, în toată Europa este interzis prin lege să negi „holocaustul”, şi asta deşi legea nu spune foarte clar ce e acela Holocaust! Trebuie să credem cu forţa într-o „idioţenie” cum nu s-a mai pomenit doar pentru că aşa a stabilit un congres al evreimii? Nu contest aici ceva sau altceva, pun doar întrebări pe care le consider legitime. De principiu, sunt solidar cu toţi cei care suferă pe nedrept, cu toţi cei oprimaţi pe criterii atât de arbitrare precum naţionalitatea sau religia. Cred însă că aşa cum nimeni nu trebuie să fie oprimat pentru naţionalitatea sa, tot aşa nimeni nu trebuie să fie favorizat pentru acelaşi motiv! Cred în egalitatea şanselor şi drepturilor, cu adevărat indiferent de origine! Suntem oameni cu toţii, „guvernaţi” în viaţa noastră de aceleaşi nevoi primare, culturale sau religioase şi toţi, fără excepţie, avem dreptul să găsim căi specifice, care să ne identifice, pentru acoperirea acestor nevoi.
Legenda Holocaustului a fost lansată şi întreţinută tocmai pentru a putea interzice din faşă orice mişcare politică de tip naţionalist. O asemenea mişcare trebuie ucisă din start pentru că… a existat un holocaust, iar holocaustul acesta a fost făcut de… naţionalişti!!! Auzind azi, în mileniul III al erei noastre, asemenea fantasmagorii, cu milioane de oameni gazaţi într-o baie cu duşuri, nu pot să nu mă cutremur de nivelul de „idioţenie” la care am ajuns! În fine, vom mai vorbi despre asta… Din nou însă mă simt nevoit să fac unele precizări. Pentru ca spusele mele să nu fie răstălmăcite vin şi afirm că nu mă interesează în mod expres mişcările politice de tip naţionalist. Nu este intenţia mea să prezint naţionalismul ca pe o „victimă” a unor interese politice malefice. Conceptul însă este efectiv interzis la scară planetară, şi această interdicţie de „a crede” mă face curios să ştiu „de ce”? Unde este de fapt pericolul naţionalismului? În ceea ce a însemnat al doilea război mondial? În Adolf Hitler? Păi atunci hai să studiem evenimentele şi să ne lămurim! Poate că aşa şi este, dar e oare greşit să ne punem întrebări şi să căutăm răspunsuri?.. Eu zic că nu… Studiul este o ştiinţă, nu o doctrină politică. Studiind după metode ştiinţifice aflăm adevăruri indubitabile. Să fie aflarea acestui adevăr o problemă? Pentru cine?..
O altă legendă devenită în timp „adevăr” a fost cea privitoare la „spaţiul vital” dorit de Hitler în est. Istoria oficială menţionează faptul că motivul pentru care Hitler ar fi atacat URSS-ul era legat de obţinerea unui aşa-numit spaţiu vital care ar fi fost necesar Germaniei. În toată istoria lumii n-am mai pomenit un motiv atât de pueril ca acesta! Şi totuşi, este acceptat până în zilele noastre. De ce? Pentru că adevărul istoric, foarte uşor de probat, nu se încadrează în planul de manipulare a evenimentelor. Nu se putea accepta ideea că Hitler, prin atacul său, a devansat de fapt atacul sovietic. Nişte cercetători mai atenţi ar fi putut concluziona apoi că Hitler devenea aproape obligat să acţioneze preventiv pentru că alternativa ar fi fost catastrofală pentru el. În acest caz nu ar mai fi putut rămâne în conştiinţa publică drept cel mai mare criminal al tuturor timpurilor. Oricum, acţiunile sale militare de pe frontul de est ne demonstrează (dacă vrem să vedem adevărul) că Hitler a urmărit înfrângerea militară a Rusiei şi nu acapararea de teritorii „vitale”. În 1941 a întors tancurile din drumul lor liber spre Moscova pentru a încercui un milion de soldaţi sovietici la Kiev. În 1942 şi-a concentrat ofensiva pe frontul de sud în încercarea de a neutraliza rezervele de petrol sovietice din Caucaz. Ce spaţiu vital îi ofereau munţii Caucazului? În 1943 a atacat concentrarea de trupe de la Kursk, acţiune gândită mai mult la un nivel tactic decât strategic. Apoi, în 1944 şi 1945 s-a limitat doar la acţiuni de apărare deoarece mijloacele de care dispunea nu-i permiteau să execute atacuri majore. Unde regăsim, în acţiunile sale concrete, vreun interes major în acumularea de spaţiu vital? (va urma)

Cornel SABOU

Friday, November 12, 2010

Adevarul (III)

Inamicii publici

Evident, acest plan nu putea fi aplicat instantaneu pe tot mapamondul. Nu se puteau elibera brusc toate ţările ocupate. Ar fi fost o anarhie generală şi toate frâiele ar fi scăpat de sub control. Plecând de la realitatea primului război mondial, s-a ajuns la concluzia că un conflict nou, care să aibă cel puţin proporţiile celui dintâi, ar putea permite implementarea întregului „program”. Trebuia, aşadar, creat un „pericol”. Unde? În toate locurile, în toate continentele unde puterile coloniale aveau interese. Care erau acestea? Europa, Asia şi Africa. Acolo erau întinse „imperiile” mondiale moderne. În fiecare continent ţintă trebuia promovat un „agresor”, un „inamic public”, care în primă fază să ocupe, să agreseze şi să domine statele din jur. Când ocupaţia de modă veche (militară) devenea reală intervenea „salvatorul”! Cine era acesta? Datorită multor factori, inclusiv aşezării geografice, salvatorul planetei trebuia să fie statul american, SUA! Acesta va „elibera” continentele de puterile agresoare şi va instala noul concept de viaţă „democratică”. Cum „eliberarea” se face tot prin forţă militară, SUA va avea „argumente” pentru a impune primele guverne supuse, pentru a promova primele legi, pentru a pretinde primele favoruri economice.
Drept urmare, în câteva cuvinte, putem rezuma întregul plan la patru faze principale:
1.declanşarea unui conflict mondial cu teatre de război în Africa, Asia şi Europa.
2.demonizarea mediatică, publică, în fiecare din aceste continente a statului agresor.
3.intervenţia salvatoare a armatei SUA care eliberează lumea de pericolul existent
4.reorganizarea ţărilor eliberate pe principii noi, moderne, democratice, dar în acelaşi timp supuse noului sistem de securitate mondială.
La sfârşit, în spatele negocierilor de pace făcute pe spinarea celui învins, programul de implementare a noului concept de viaţă începe să prindă formă, să se materializeze. Noii lideri locali, promovaţi la putere cu acceptul forţei eliberatoare, vor pune în practică o politică de apropiere faţă de investitorii americani care se vor arăta foarte interesaţi să repare pagubele războiului, să dezvolte sectoarele economice cele mai importante şi să „ajute” astfel poporul să trăiască democratic. Democraţia astfel câştigată este de fapt cumpărată cu preţul pierderii totale a libertăţilor economice. Toate obiectivele economice importante vor ajunge pe mâna salvatorilor. Puţini vor observa asta şi foarte puţini se vor opune. În fond, vorbim de o salvare, nu? Tocmai s-a scăpat de un război devastator, nu? De un criminal paranoic şi însetat de sângele naţiunilor precum Adolf Hitler, nu? De ce să nu ne lăsăm „salvaţi” până la capăt??? Vom descoperii, spre finalul conflictului mondial, că SUA avea (cu totul întâmplător desigur!) planuri foarte vaste şi amănunţite de salvare a ţărilor eliberate, precum celebrul „plan Marschall”. Dar despre asta vom vorbi mai târziu…
Cum vă explicaţi faptul că după ce au câştigat cel de-al doilea război mondial, reuşind să-l învingă pe „cel mai mare criminal al tuturor timpurilor”, Adolf Hitler, SUA, Franţa, Belgia, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie şi-au „pierdut” coloniile? Că în urma unor foarte mărunte mişcări „naţionale” de emancipare (încurajate însă de cercurile interesate) guvernele imperiale au dat imediat înapoi restituind acestor colonii libertatea şi independenţa. După secole de dominare, după un război sângeros de apărare a graniţelor, brusc, aproape deodată, toate aceste ţări renunţă la colonii şi ne trezim într-o lume plină de state „independente”! Iată unul din cele mai interesante efecte ale celui de-al doilea război mondial… Evident, odată devenite independente, noile ţări au aplicat bucuroase planurile de reconstrucţie americane, cu investiţii americane. Ocupaţia militară din trecut a fost retrasă şi s-a instalat treptat o ocupaţie economică totală. Marile obiective economice au rămas tot în mâna celor care le deţinuseră în trecut, dar de această dată nu mai era nevoie de o pază militară. Paza era asigurată chiar de statul altădată ocupat, acum liber. Guvernele locale, „victorioase” în câştigarea „independenţei”, aveau susţinerea totală a populaţiei, şi nimeni nu contesta necesitatea unui ajutor financiar extern. Se „consolidau” astfel democraţia, libertăţile cetăţeneşti şi alte asemenea valori occidentale, americane. Marii actori ai celui de-al doilea război mondial au preluat puterea în statele lor contribuind apoi, printr-o subordonare oarbă, la implementarea conceptului de securitate economică. Eisenhower a ajuns preşedintele SUA, Churchill a preluat din nou puterea în Marea Britanie şi Charles de Gaulle în Franţa.
Apropo de Eisenhower… Dacă veţi urmării ascensiunea sa în ierarhia Armatei SUA, şi apoi în cariera politică, veţi constata nişte lucruri cel puţin ciudate. La un moment dat, acesta a fost luat brusc dintr-un post obscur pe care îl deţinea în statul major al unei mici unităţi din SUA şi promovat direct pe funcţia de Comandant suprem al forţelor aliate din Europa! Nu a fost supus nici unui test, nu a fost o competiţie pentru această funcţie importantă, nimic! Chiar şi lui Eisenhower îi este greu, în memoriile sale, să explice cât de cât plauzibil această promovare extraordinară. Care ar fi explicaţia ieşirii sale din anonimat? Nu am probe, nu am dovezi, dar cred că acesta făcea parte dintr-un cerc select de personaje care îşi dorea cu ardoare să aplice noua doctrină mondială a „păcii”, respectiv să concretizeze planul de securitate mondială! În susţinerea acestei idei nu sunt decât argumente de bun simţ, de logică. Funcţia de comandant suprem al forţelor aliate îi permitea să ia decizii capitale în legătură cu modul de desfăşurare a războiului. Guvernul SUA nu putea fi indiferent în această chestiune. Pregătirea militară a lui Eisenhower şi activitatea sa de până la momentul numirii nu-l recomandau deloc pentru o asemenea funcţie. Din moment ce totuşi a fost numit, ce criterii puteau sta în spatele numirii sale? Dacă cele invocate oficial sunt de-a dreptul penibile atunci nu putem oare căuta explicaţia adevărată într-o zonă mai obscură legată de interesele ascunse ale politicii americane? Eisenhower îşi justifică numirea prin faptul că era cunoscut ca un ofiţer cu „idei” moderne de ducere a războiului şi guvernul său asta căuta. Cât de moderne au fost ideile sale am putut vedea pe front, unde americanii n-au fost capabili să intre în Germania nici pe la sud (prin Italia), nici pe la est (prin graniţa de vest a Germaniei) decât după ce ruşii au rupt frontul şi au silit Wermachtul să transfere mari unităţi pe frontul său de est. În decurs de doar câteva luni, armatele conduse de Eisenhower, deşi beneficiau de mii de avioane, tancuri, tunuri, cu rezerve de muniţie şi combustibil nelimitate, au suferit trei înfrângeri importante în luptele cu „înfrânta” armata germană. Este vorba de operaţiunea „Market-Garden” (invazia Olandei, respinsă de nemţi, cu pierderi grele pentru aliaţi), de atacul executat prin munţii Ardeni de trupele germane în decembrie 44 care a dereglat complet frontul aliat şi a panicat inclusiv cartierul general al lui Eisenhower şi de vasta operaţiune aeriană germană din noaptea de Revelion 44/45 când aproape 1000 de avioane aliate au fost distruse la sol. Dacă mai punem la socoteală şi bombardarea permanentă a Londrei cu rachete V1 şi V2, acţiune care nu a putut fi oprită de aliaţi decât la terminarea războiului, vedem cam care a fost competenţa reală a unui comandant care beneficia de cele mai mari resurse de pe planetă. Desigur, în sprijinul său se poate invoca deznodământul, faptul că până la urmă, mai greu sau mai uşor, războiul a fost totuşi câştigat. Să nu uităm însă că războiul s-a încheiat când ruşii au ocupat Berlinul şi aici meritul lui Eisenhower este aproape nul. În fine, asupra acestor aspecte vom reveni ceva mai târziu…
În vederea începerii conflictelor despre care vorbeam, au fost stabilite, în prima fază, statele „agresoare”, cele care urmau să devină „pericol” pentru securitatea mondială. Acestea au fost Germania (pentru Europa), Italia (pentru Africa) şi Japonia (pentru Asia).
În Asia, Japonia a fost de la bun început încurajată (neoficial) să ducă un război total cu China. Este deja un fapt dovedit din punct de vedere istoric că SUA au finanţat de-a dreptul campania militară a Japoniei împotriva Chinei. Armele „japoneze” provenite din SUA, muniţia produsă cu materie primă provenită din SUA, tancuri şi avioane japoneze care consumau combustibil importat din SUA, toate acestea sunt realităţi istorice care au permis Japoniei să întreţină un război lung şi obositor împotriva unei naţiuni chineze destrămate şi derutate. Nu trebuie să fii mare expert ca să îţi dai seama că în ziua în care toată această finanţare americană va fi oprită, Japonia se va întoarce cu armele sale împotriva Americii. Fără susţinere materială americană japonezii nu puteau lupta. Dacă America îşi oprea exporturile către Japonia, acest stat era obligat ori să capituleze, ori să lupte pentru obţinerea de resurse, şi asta nu se putea face decât extinzând sfera sa de interese militare şi economice către SUA şi Australia. Această întoarcere a armelor s-a şi realizat odată cu episodul „Pearl Harbour” care nu era decât răspunsul Japoniei la încetarea bruscă de exporturi americane către insulă.
Pentru Africa, statul agresor trebuia să fie Italia fascistă. Musolinii, cu ambiţiile sale nemăsurate, era ideal acestui scop. Liderul italian chiar credea că poate reface graniţele vechiului Imperiu Roman, că poate readuce Italia la statutul de mare putere a lumii. Nu trebuia decât ca această poftă de mărire să îi fie încurajată. Momentul crucial a venit chiar înainte de intrarea oficială a Italiei în război, împotriva Franţei şi aliaţilor ei, în 1940. Atunci, guvernul american (solicitat de britanici să intervină), în loc să încerce să atenueze „tensiunea italiană” i-a trimis lui Musolinii un mesaj foarte dur, de ameninţare, determinându-l astfel pe acesta să se alăture definitiv Germaniei. De remarcat că până în acel moment, între Italia şi Germania nu exista o apropiere foarte mare, Hitler şi Musolini având multe disensiuni legate de graniţa comună şi de minorităţile naţionale, în special cea germană din Italia. Musolinii era gelos pe extinderea germană, care acaparase şi Austria, şi Cehoslovacia limitând astfel influenţa italiană doar la perimetrul Peninsulei Balcanice. Toate au fost lăsate însă la o parte atunci când americanii l-au ameninţat pe Musolinii. Liderul Italian s-a hotărât pe loc să se alăture lui Hitler şi împreună cu acesta să-i răpună pe francezi şi englezi. De SUA nu se temea nimeni atunci. Statele Unite erau neutre, iar poporul american era categoric împotriva participării la război. Cu URSS, Hitler avea la acea dată semnat un acord de pace şi prietenie. Care putea fi deci, efectul unei ameninţări? Nu era clar că Musolinii va fi împins către extrema aceea războinică? Să fii fost oare atât de naivi diplomaţii americani, sau vorbim aici de o acţiune conştientă care avea drept scop implicarea Italiei în război?
În Europa nu exista un potenţial agresor mai potrivit decât Germania. După înfrângerea din primul război mondial şi după impunerea unei păci umilitoare, statul german căuta să renască, să-şi revină, să se dezvolte conform cu tradiţiile şi speranţele sale. Acestea puteau fi alimentate până dincolo de ceea ce era suficient pentru o viaţă liniştită. Adolf Hitler a fost promovat şi susţinut să ajungă la putere chiar de către aceste cercuri interesate în apariţia războiului. Şi asta nu pentru că Hitler era perceput ca un războinic, ci pentru că între liderii din generaţia sa se distingea clar ca fiind cel mai ferm, cel mai impunător şi mai carismatic. Era foarte clar, pentru experţii politici, că un model de lider de genul lui Hitler avea să fie urmat necondiţionat de poporul german. Un alt lider, corupt, ezitant, temător nu putea face carieră şi nu putea reunii toate interesele naţionale germane astfel încât, la nevoie, să poată duce un alt război european.
Despre accederea la putere a lui Adolf Hitler şi despre renaşterea naţiunii germane astfel încât aceasta să fie capabilă să ducă în spate un mare război, a scris chiar Winston Churchill, prim-ministrul englez din timpul celui de-al doilea război mondial. Analizând condiţiile care au favorizat accederea lui Hitler la putere, el a identificat mai multe situaţii ciudate. Una dintre acestea a fost legată de condiţiile în care s-a încheiat pacea după primul război mondial, când Germania a fost silită să plătească daune materiale imense către foştii săi inamici. Cum se plăteau acestea când economia Germaniei era în colaps? Ne spune Churchill în memoriile sale, volumul 1, pagina 22:

„Până în 1931, învingătorii, în special Statele Unite, şi-au concentrat eforturile, prin controale străine supărătoare, asupra extorcării reparaţiilor anuale de la Germania. Faptul că aceste plăţi se făceau doar din împrumuturi americane mult mai mari reducea la absurd întregul proces”

Acestea sunt concluziile lui Winston Churchill! Ca să vedeţi cât de mult este confirmată teoria mea de cel care a condus Britania în război vă supun atenţiei alt paragraf din memoriile sale. Dacă îl veţi citi cu atenţie, veţi găsi în acesta comprimarea perfectă a tuturor afirmaţiilor mele de până acum.
După ce a descris situaţia rezultată în Europa după primul război mondial, Churchill se arată extrem de convins că va urma un alt război, mult mai mare decât precedentul, ba chiar că un asemenea război era de dorit! Aşadar, Winston Churchill, „Al doilea război mondial”, editura Saeculum, 1998, Bucureşti, volumul 1, pagina 16:

„Dar viitorul era plin de prevestiri rele. Populaţia Franţei reprezenta mai puţin de două treimi faţă de cea a Germaniei. Populaţia Franţei era staţionară, în timp ce a Germaniei creştea. Într-un deceniu, sau mai puţin, numărul anual al tinerilor germani care ajungeau la vârsta milităriei avea să fie dublu decât al Franţei. Germania a luptat aproape împotriva întregii lumi, aproape singură, şi era cât pe aici să câştige. Cei care ştiau mai mult, ştiau mai bine cum, în diverse ocazii, rezultatul Marelui Război a oscilat în balanţă, ştiau cum întâmplarea şi şansa au întors soarta nemiloasă. Ce perspective mai existau în viitor ca Marii Aliaţi să mai apară cu milioanele pe câmpurile de luptă ale Franţei sau în est? Rusia era în ruină şi în convulsii, transformată fără asemănare în trecut. Italia putea fii de partea opusă. Marea Britanie şi Statele Unite erau despărţite de Europa de mări şi oceane. Imperiul Britanic părea şi el împletit cu fire pe care nu le înţelegeau decât cetăţenii lui. Ce combinaţie de elemente i-ar fi putut aduce înapoi în Franţa şi Flandra pe formidabilii canadieni din Wimy Ridge; pe glorioşii australieni din Villers-Bretonneux; pe neînfricaţii neozeelandezi din Passchendaele; pe hotărâţii din trupele indiene care, în cruda iarnă a lui 1914 au apărat linia de la Armentieres? Când va mai mărşălui pe câmpiile din Artois şi Picardie, Britania paşnică, lipsită de griji, antimilitaristă, cu armate de două sau trei milioane de oameni? Când va mai purta oceanul două milioane din superba bărbăţie a Americii spre Champagne şi Argonne? Măcinată, dublu decimată, dar indiscutabil stăpână a momentului, naţiunea franceză privea în viitor cu mirare îndatoritoare şi cu teamă. Unde era deci acea securitate faţă de care tot ce fusese cucerit părea lipsit de valoare şi viaţa însăşi, chiar în bucuria victoriei, era aproape de neîndurat? Se simţea o nevoie mortală de securitate cu orice preţ şi prin orice metode, oricât de dureroase sau chiar aspre ar fi.”

Iată, aşadar, un Churchill, care imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial credea că un alt război este absolut necesar, indiferent care ar fi riscurile; că Germania şi Italia erau viitorii inamici în acest război „necesar”, şi toate concluziile acestea plecau de la o motivaţie extrem de „naivă”, şi anume faptul că populaţia Germaniei se va dubla în următorul deceniu! În realitate, prin aceste mărturisiri, Churchill dădea glas planului general elaborat de strategii din umbră pentru implementarea noului program mondial de securitate! Dacă mai aveţi vreun dubiu, vă supun atenţiei încă un citat din aceiaşi lucrare, tot volumul 1, pagina 18:

„În timp ce puterile victorioase şi-au însuşit bunuri germane de 1.000 milioane lire, câţiva ani mai târziu, Germaniei i-au fost împrumutate 1.500 milioane lire, în principal de către Statele Unite şi Marea Britanie, permiţând astfel ca ruinele războiului să fie înlăturate rapid în Germania. Istoria va caracteriza toate aceste tranzacţii ca nebuneşti. Ele au ajutat atât la naşterea cursului războiului, cât şi a „furtunii economice”… Toate acestea sunt o poveste tristă de idioţenie complicată, pentru care s-a cheltuit multă muncă şi virtute”

Deosebirea dintre părerea lui Churchill şi cea exprimată de mine este doar faptul că eu nu cred în „idioţenii” politice, ci în manifestarea deliberată a acestor acţiuni „nebuneşti” cu scopul clar de a declanşa un nou război mondial!
Avem în scrierea lui Winston Churchill dovada clară şi de necontestat că au existat forţe americane şi britanice care au finanţat masiv ascensiunea politică a lui Adolf Hitler. Avem certitudinea că exista „cineva” care îşi dorea ca Germania să renască rapid şi să fie aptă pentru a duce un alt mare război. Şi mai aveam confirmată clar intenţia de declanşare a acestui război. Scopul? Instaurarea unei noi „securităţi mondiale” A spus-o (şi) Churchill… În replică, iată ce limbaj de lemn foloseşte istoria oficială pentru a descrie situaţia din acel moment…

Zorin Zamfir/Jean Banciu
Tratat de istorie universală – Al doilea război mondial, vol. 1, 1939
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
Pag.22:

La jumătatea deceniului trei, Germania – marele învins din primul război mondial – datorită oamenilor politici pe care i-a avut şi a muncii pline de abnegaţie a întregii naţiuni, a izbutit, cu abilitate, să-şi refacă economia, să-şi plătească datoriile şi să intre, cu brio, în rândul Marilor Puteri.

Cum spuneam, e mult mai uşor să repeţi o poezie învăţată pe de rost decât să compui una nouă şi... adevărată!
Aceştia trebuiau, aşadar, să fie inamicii puterilor „democratice” în războiul programat. Germania, Italia şi Japonia… Într-o vreme în care toate marile puteri duceau o politică externă de extindere a coloniilor, de deposedare a acestor teritorii de bogăţiile lor, nu era greu să găseşti în politica externă a unui stat o motivaţie pentru a-l declara indezirabil. Japonezii îşi cultivaseră deja în concepţia lor politică nevoia de extindere în spaţiul asiatic. Insula nu le ajungea pentru ca să poată trăi independenţi din punct de vedere economic. Iniţial, nu căutau nimic înspre America. America era „sponsorul” lor ocazional. Era furnizorul de echipamente şi materii prime pentru câştigarea siguranţei economice pe continent.
Italia începuse să-şi consolideze puterea în Africa ocupând prin război şi Etiopia. Mai nutrea ambiţii şi în spaţiul balcanic. Germania, ciopârţită după primul război mondial, dorea să-şi refacă vechile graniţe. Toate aceste intenţii se manifestau în timp ce SUA domina spaţiul Pacific, ocupând mai toate insulele din zonă, inclusiv Filipinele; în timp ce Imperiul Britanic se extinsese atât de mult că devenea aproape neguvernabil; în timp ce Franţa avea posesiuni întinse în Africa, Asia şi America; în timp ce URSS se extindea vizibil acaparând statele baltice şi reglementându-şi prin război diferendele cu Finlanda. Un spirit independent, rece şi calculat, putea găsi în oricare din aceste state un „pericol” mondial, un „atentat” la siguranţa omenirii. La fel, oricare din puterile vremii putea fii declarată „pozitivă”, îndreptăţită în pretenţiile sale. „Adevărul” acelor vremuri era extrem de relativ şi ţinea exclusiv de interesele personale ale conducătorilor. Noţiunea de „bine” sau „rău” era interpretabilă. Cel mai puternic urma să devină cel mai bun, iar cel care pierdea trebuia să rămână în conştiinţa publică RĂU! Nu aşa s-a şi întâmplat?.. (va urma)

Cornel SABOU

Thursday, November 11, 2010

Adevarul (II)

Obiectivele externe

Să ne imaginăm o clipă că suntem proiectaţi înapoi în timp şi ne aflăm chiar în locul lui Adolf Hitler! Am ocupat militar Polonia, Franţa, Norvegia, Grecia, Iugoslavia şi o mare parte din URSS. Războiul continuă, dar în teritoriile ocupate ne confruntăm cu o problemă. Pretutindeni se înregistrează revolte, atacuri asupra obiectivelor noastre militare din spatele frontului, sabotaje, acţiuni de spionaj şi de alt fel organizate de grupuri de partizani. Toate aceste evenimente l-au obligat pe Hitler să menţină în teritoriile ocupate numeroase divizii de infanterie sau tancuri. Astfel, în timp ce linia principală a frontului (din URSS) ducea o lipsă acută de trupe, în ţările ocupate Hitler menţinea zeci de divizii care nu făceau altceva decât să „lupte” împotriva partizanilor, sabotorilor de orice fel. Ce aţi fi putut face dvs în locul lui pentru a rezolva această problemă? Cum aţi putea elibera aceste divizii de sarcinile ingrate de a lupta cu nevăzutul pentru a le folosi acolo unde de fapt le este locul, pe frontul direct de luptă, împotriva inamicului real? Hitler nu a găsit o rezolvare la această chestiune. Până spre finalul războiului, zeci de divizii germane au rămas „pierdute” prin ţările ocupate, din nordul Norvegiei până în sudul Greciei. Zeci, sute de mii de militari „păzeau” obiective ocupate militar în ţări străine, în timp ce trupele ruseşti ocupau şi devastau Berlinul. Asta era metoda veche, folosită de toate puterile lumii până în acel moment. Hitler nu a schimbat-o pentru că nu şi-a pus în mod real această problemă. Acesta nu era războiul lui! Nu el îl planificase pentru a găsi şi aplica metode moderne de gestionare a acestuia. Fiind, în final, victima propriei sale puteri, Hitler s-a făcut fără să vrea instrumentul principal al noilor metode de cucerire a puterii în lume. Principiul nou, aplicat de atunci şi până azi, poate fi rezumat astfel: Dacă reuşeşti să acaparezi toate resursele economice importante ale unei ţări şi să păstrezi în acelaşi timp o aparenţă de pace, lumea se va supune pe veci! Niciodată în istorie (nici chiar în cazul celebrei revoluţii bolşevice) nu a existat vreo revoltă împotriva dominaţiei economice, ci doar împotriva dictaturilor militare, politice. E suficient, aşadar, să aduni în mâinile tale obiectivele economice cele mai importante (întreprinderi, resurse miniere, petrol, pământuri sau producţii agricole etc), să angajezi în aceste obiective toată forţa de muncă locală şi să încasezi profitul. Ca efect, societatea respectivă va depinde de proprietăţile tale economice, iar tu, prin influenţa pe care ai câştigat-o, poţi decide (manipulând conştiinţe şi oameni) întreaga politică de stat. S-a reuşit în acest fel, pentru prima oară în istoria omenirii, crearea unui super-sistem complex de dominare economică mondială. Popoarele astfel dominate vor trăi cu iluzia libertăţii, a democraţiei, dar ele nu vor face decât să servească (prin munca lor de zi cu zi) interesele grupului de super-patroni. Guvernele, formate în marea lor majoritate din oameni fără coloană vertebrală şi fără mândrie naţională, vor accepta de bună voie să se supună acestor interese economice şi - prin puterea pe care o exercită - să supună întreaga naţiune. Veţi putea observa că nici un mare gânditor sau idealist nu a putut ajunge să deţină o reală putere politică în lumea modernă de azi. Sistemul modern de dominare mondială (acest „sistem de securitate” lansat cu „ocazia” celui de-al doilea război mondial) nu mai permite ascensiunea pe scara puterii politice şi administrative a unor oameni independenţi şi patrioţi. Aşa se face că în prezent, în toate ţările importante ale lumii, obiectivele politice principale sunt de natură… externă, nu internă! Pentru SUA cel mai important lucru e „lupta împotriva terorismului”, pentru Uniunea Europeană „extinderea” (ca şi pentru NATO de altfel), pentru România „integrarea” etc. În nici una din aceste ţări nu s-a stabilit ca obiectiv principal de guvernare combaterea sărăciei, creşterea nivelului general de trai sau educaţie, îmbunătăţirea sistemului de sănătate sau de asistenţă socială sau alte asemenea obiective care în principiu înnobilează omul. Dimpotrivă, bugetele sănătăţii, învăţământului sau dezvoltării sunt mai mereu la limita supravieţuirii, uneori chiar şi sub acest prag critic. Resursele principale sunt folosite pentru îndeplinirea obiectivelor externe, în general păguboase pentru omul de rând, dar extrem de folositoare celor care manipulează destinele mondiale, care acaparează putere şi care apoi o gestionează.

Investiţii capcană

Să revenim însă la timpurile în care acest plan (devenit realitate în zilele noastre) era doar în mintea celor care l-au conceput. Vă puteţi oare aminti cum arăta harta lumii în anii dinaintea începerii celui de-al doilea război mondial? La acea dată, planeta noastră era împărţită între doar câteva mari puteri. Franţa, SUA, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Portugalia, Japonia deţineau (prin coloniile lor) practic 90% din suprafaţa întregului glob. De exemplu, continentul african era împărţit între Franţa, Belgia, Italia şi Marea Britanie. Lumea era pusă din nou în situaţia când anumite imperii dominau prin întindere geografică. În aceste teritorii, obiectivele economice erau în mâna cuceritorului care le păstra însă doar prin forţa militară care era desfăşurată la faţa locului. Într-o asemenea postură, de „imperiu” cuceritor, a ajuns şi Adolf Hitler după ce a cucerit ţările pe care le-am amintit ceva mai înainte. La fel ca orice putere colonială, şi „Imperiul” german nou creat prin cuceriri militare trebuia să-şi menţină sub control obiectivele economice pe care le-a câştigat, prin puterea forţei militare. „Aliaţii” însă au privit altfel problema… Trebuia, cum am spus, creată o „tranziţie” de la această formă de dominare prin forţă, la forma nouă, de dominare prin inteligenţă, prin pârghii economice. Obiectivele economice trebuiau păstrate în proprietate şi/sau administrare, dar fără să mai fie nevoie de prezenţa armată la faţa locului. În fiecare din aceste colonii urma să se instaleze câte un guvern aparent legitim (un guvern local), dar care să fie total supus puterii din umbră. Aceste guverne ar fi acţionat în toată politica lor internă şi externă conform cu indicaţiile primite din exterior. În funcţie de specificul local, marile obiective economice urmau să devină proprietatea „investitorilor străini” care iată, veneau şi „salvau” economia locală cică „investind” mulţi bani în (re)tehnologizare, în dezvoltare, etc. Poporul, cârmuit cu grijă de guvernele „emanate” din revoluţia generală mondială, urma să creadă că este liber pentru că din punct de vedere politic era condus de con-naţionali. Nu mai existau acei asupritori în uniformă militară care să abuzeze de statutul lor de stăpâni, şi împotriva cărora să nu poţi nici măcar protesta. Acum poţi protesta, eşti liber să spui ce vrei, să gândeşti ce vrei, dar totuşi, pentru a putea trăi trebuie să munceşti. Ideea e că atunci când munceşti trebuie să te duci la serviciu în întreprinderile lor! Asta e tot ce contează!!! S-a reuşit astfel adormirea definitivă a sentimentelor de revoltă pe care orice popor îl poate avea faţă de o putere dominantă. Aşadar, în spatele acestor idei (aparent nobile) de democraţie şi libertate se ascunde de fapt o ocupaţie economică totală, mult mai puternică decât a fost vreodată vreo ocupaţie militară. (va urma)

Cornel SABOU

Monday, November 8, 2010

ADEVĂRUL (I)

Voi încerca, în cele ce urmează, să concentrez ideile principale conţinute în această carte şi să vă prezint picături din adevărul mai puţin rostit public despre cel de-al doilea război mondial.
Desigur, se poate spune că există un caracter de relativitate în orice afirmaţie cu pretenţie de adevăr, dar eu voi încerca să-mi limitez concluziile doar la faptele evidente, uşor de dovedit, din perioada acestui conflict major, fapte pe care le voi înfăţişa într-o structură logică, nepărtinitoare, fără interpretare forţată şi distorsionată.
Prima idee pe care am să v-o supun atenţiei este legată de caracterul acestui conflict mondial. A fost acesta întâmplător sau determinat? Dacă ascultăm varianta oficială a istoriei vom afla că întreaga noastră planetă a fost atrasă în cel mai devastator conflict din istoria sa cu totul întâmplător! S-a plecat, practic, de la o revendicare făcută de liderul Germaniei, Adolf Hitler, care a cerut Poloniei un coridor de trecere către Prusia Orientală, şi s-a ajuns la un măcel mondial care a generat miliarde de victime (morţi, răniţi, dispăruţi şi direct/indirect afectaţi). Personal, nu accept această explicaţie simplă şi naivă! Nu pot să cred că omenirea a avut conducători atât de incompetenţi încât nu ar fi putut să evite escaladarea conflictului la o scară atât de mare, şi pe atât de mult timp, dacă adevăratul motiv al declanşării acestuia ar fi fost doar agresiunea împotriva Poloniei!
În cazul Primului Război Mondial, conflictul a început tot în baza unui pretext minor (un atentat organizat de sârbi la Sarajevo), dar de această dată istoria oficială menţionează clar că motivele reale ale conflictului erau cu totul altele, că puterile implicate aveau alte interese decât lămurirea, într-o formă sau alta, a atentatului respectiv. În ceea ce priveşte, însă, cel de-al doilea război mondial, s-a acreditat până în zilele noastre ideea că faptele generatoare ale conflictului ţin doar de atacarea Poloniei de către Germania! Haideţi să analizăm puţin, cu răbdare, evenimentele din acea perioadă şi să vedem ce ne spun ele cu adevărat…

Războiul profitabil

Aparent, cel de-al doilea război mondial a fost marcat de câteva mari paradoxuri. Iată un exemplu… Cele mai multe şi mai mari bătălii (care au provocat şi cele mai multe victime) s-au dus pentru capturarea sau distrugerea resurselor materiale ale inamicului. Vorbim aici despre întreprinderile angrenate în producţia de război, despre depozitele militare, despre petrol, cărbune etc. Resursele capturate erau folosite apoi pentru servirea propriilor interese armate, pentru producţia de război şi pentru întreţinerea unităţilor aflate în luptă. În concluzie, părţile combatante nu făceau decât să consume resurse pentru a captura alte resurse pe care apoi să le consume iar, în speranţa că la un moment dat inamicul, lipsit de acestea, va înceta lupta. Evident, orice ofiţer poate motiva uşor această strategie de luptă care, de altfel, recunosc şi eu că este justificată. Care au fost însă efectele concrete ale acestei strategii?
Resursele consumate de armată sunt produse atât de unităţi de stat (într-o măsură mai mică însă), cât şi de mari firme private. Plăţile pentru serviciile prestate de aceste firme private sunt suportate de la bugetul de stat. Profitul care, raportat la scară planetară, era foarte mare, intra în conturile marilor industriaşi implicaţi în această maşinărie de război. Este adevărat, aşadar, că pentru aceşti super-patroni războiul a fost o afacere extrem de benefică? Credeţi, oare, că aceşti oameni de afaceri ar dori să renunţe la o asemenea sursă de câştig? Oare, dacă au avut ocazia, au influenţat ei evenimentele de aşa natură încât războiul să se desfăşoare cât mai mult şi să implice consumarea a cât mai multe resurse produse chiar de ei? Sunteţi de acord că în spatele dramelor trăite de miliarde de oameni, pe toate continentele, au fost clădite mari imperii financiare? Este oare nevoie de dovezi pentru a susţine un astfel de punct de vedere???
Am remarcat, de exemplu, un alt lucru „curios”… Deşi a fost cu adevărat un război mondial, deşi Europa a fost implicată în conflict cu toate resursele sale, Elveţia şi-a putut trăi liniştită independenţa, fără ca integritatea sa să-i fie ameninţată de nici una din părţile aflate în stare de război! Da, toţi ştim că Elveţia este ţara marilor depozite în aur, valută şi alte valori. Elveţia a fost (şi poate mai este încă) depozitara celor mai multe şi mai mari averi mondiale, dar oare nu ar fi fost tocmai prin aceasta o ţintă de preferat pentru fascismul italian sau nazismul german, ambele orientări fiind declarate „forţe ale răului”? Oficialii ne spun că al doilea război mondial a fost o înfruntare doctrinară, între nazism-fascism, comunism şi democraţie. Cum se face, atunci, că Elveţia a scăpat? Ce „doctrină” avea Elveţia de s-a împăcat atât de bine şi cu nazismul, şi cu fascismul, şi cu democraţiile occidentale? Cum de-a rămas ca o oază de pace într-un continent sfâşiat de moarte de la un capăt la altul? Ar fi deplasat oare să credem că imensele profituri generate de război erau depozitate, în cea mai mare parte, în această ţară? De ce toate taberele agreau „varianta Elveţia”? Nu există nici un argument tactic, strategic, economic, militar, geografic pentru care Elveţia să fie stat protejat de toate părţile beligerante. Singurul argument care pare valabil în acest context este faptul că fiecare tabără îşi depozita acolo o serie de valori pentru a le proteja de orice posibilă răsturnare a situaţiei militare generale. Dacă mergem mai departe cu logica rece, putem oare să ne întrebăm dacă a existat şi o înţelegere între marii industriaşi provenind din tabere diferite? Pentru că efectul acesta a fost, Elveţia a fost stat protejat, şi nu cred că şi-a dobândit acest statut cu totul întâmplător. Nu cred în „întâmplări” atât de tragice precum au fost cele care au marcat viaţa lumii în perioada 1939-1945. De remarcat este şi faptul că foarte puţini autori s-au „obosit” să studieze misterul elveţian. În general, se trece repede peste statutul special pe care elveţienii şi l-au câştigat în timpul celui de-al doilea război mondial şi se pune accent doar pe activităţile de spionaj derulate în această ţară de marile puteri în timpul conflictului. Nimeni nu este „stresat” să explice, nicidecum să lămurească, această „cauză” elveţiană… În fine, nu este cazul s-o fac eu, acum şi aici… Eu doar costat o realitate care în peisajul de atunci este destul de ciudată ca să nască unele întrebări.
Problema profiturilor generate de război nu este însă cauza principală a declanşării conflagraţiei mondiale. Dacă s-ar fi pus doar problema obţinerii unor profituri financiare, războiul ar fi fost, totuşi, limitat, atât la scară geografică, dar şi ca întindere în timp. Cred că altele sunt explicaţiile majore cu privire la originile conflictului.

Scenariul „SF”

Am să vă prezint în continuare un scenariu. Nu este film SF… Cei şase ani de război mondial au fost reali, la fel ca zecile de milioane de morţi, ca bombele atomice care au ras de pe faţa pământului două mari oraşe! Efectele conflagraţiei au marcat omenirea pentru multe decenii. Războiul rece care a urmat a distrus alte (multe) milioane de vieţi şi destine. Pentru ce toate astea? De ce? Nu vrem răspunsuri? Dacă nu vrem, nu le căutăm, dar dacă vrem să ştim pentru ce trăim ceea ce ne dau alţii să trăim, atunci hai să ne străduim să înţelegem!
Ideea de a controla, de a avea sub putere, întreaga lume cunoscută e veche de când lumea. N-au inventat-o francmasonii, evreii sau alte aşa-zise puteri oculte. Încă din vremuri antice s-au ridicat imperii care s-au extins în toată lumea, într-o încercare de a domina tot, de a avea putere absolută. Credeţi că o astfel de dorinţă este deplasată? Vă pot înţelege nedumerirea. Când aţi avut în mână primul miliard de dolari? Bănuiesc că nu prea aţi experimentat senzaţia asta de bogăţie. Poate tocmai de aceea, noi, oamenii simplii, nu putem înţelege exact modul de gândire pe care îl au marii miliardari şi credem că problemele pe care noi nu ni le punem niciodată, nu şi le mai pune nimeni altcineva. Dar, vă întreb, dacă aţi avea acum mai multe miliarde de dolari, ce aţi face cu ele? Haideţi să ne imaginăm… Aţi cumpăra case, maşini, aţi călătorii? Să vă spun ceva… Pofta de asemenea accesorii ale bogăţiei trece repede. După un an, doi, zece nici nu vă mai interesează casele, maşinile sau călătoriile, vă săturaţi şi de femei frumoase, de mâncăruri sofisticate şi de orice altă extravaganţă. Cât poate consuma până la urmă un singur om? Deci… Ce veţi face când veţi ajunge la această saţietate? Ei bine, veţi începe să vă puneţi problema… puterii! Veţi dori putere! PUTEREA este cel mai mare drog pentru natura umană. Numai cine a avut, măcar o dată în viaţa sa, putere asupra destinului altor oameni poate înţelege acest lucru.

Noul concept de securitate

Problema pe care şi-au pus-o toţi cuceritorii, în toate timpurile, a fost să obţină putere, la o scară cât mai mare, şi apoi să o păstreze. Metodele de cucerire a puterii şi de consolidare a acesteia diferă (în detalii) de la o epocă la alta, dar în linii mari acestea păstrează o anumită orientare. Statele, teritoriile ţintă erau cucerite prin puterea militară, şi apoi erau păstrate sub autoritate tot prin puterea militară. Erau administrate forţat de împuterniciţi extraordinari, erau jefuite sau incluse în tot felul de planuri sofisticate (de apărare, de dezvoltare economică sau ca piaţă de desfacere). În timp, aceste imperii nu au rezistat. Mai devreme sau mai târziu, mişcările de masă ale populaţiei asuprite sau invaziile altor triburi (imperii) au destrămat puterea care dominase până atunci. În funcţie de gradul de civilizaţie pe care l-a avut populaţia băştinaşă, aceasta – odată „eliberată” – s-a putut consolida într-un stat propriu sau a intrat în sfera de dominaţie a unei alte puteri, până când (mult mai târziu în timp) a găsit totuşi resurse pentru a se identifica pe harta lumii. Toate aceste experienţe ale istoriei au servit ca învăţătură pentru „împăraţii” moderni. Întrebarea care s-a născut cu siguranţă în minţile celor care visau în secolul XX să obţină o putere mondială era cam următoarea:
- ok, nu e o problemă să ocupăm un teritoriu. O putem face pe cale militară, dar cum facem să ne păstrăm puterea în teritoriul cucerit? Cum o păstrăm ca să fim cât mai eficienţi? Investim iar în zeci şi sute de mii de soldaţi pe care îi păstrăm acolo ca pe o garanţie a puterii noastre? Dacă facem aşa, cât timp va dura „imperiul” nostru?
Personal, cred că dorinţa de a acapara o putere cu caracter mondial, pentru a implementa un nou concept de „securitate mondială”, a stat la baza motivelor care au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial! Doar că, de data aceasta, metodele folosite pentru a obţine şi a păstra puterea au fost total diferite faţă de ceea ce ne-a arătat până atunci istoria. Eu cred că planul a fost aplicat în mare măsură aşa cum a fost conceput. Erorile apărute pe traseu au fost corectate, planul a fost flexibil şi s-a adaptat cerinţelor de moment. Scopul însă a fost atins! Aflarea acestui plan este cheia descifrării tuturor enigmelor legate de cel de-al doilea război mondial! Împotriva tuturor ideilor care ne-au fost implementate în creier în ultimii 60 de ani, uneori chiar cu forţa, Adolf Hitler nu a fost implicat în acest plan decât ca şi simplu actor cu un final tragic programat, ca şi pion de sacrificiu. Undeva, pe traseul carierei sale, Hitler şi-a înţeles rolul programat de regizori şi nu l-a acceptat. S-a împotrivit, a pierdut şi a suferit soarta celor sacrificaţi: a fost responsabilizat pentru tot ce s-a întâmplat rău, a devenit un simbol al răului, iar cei care de fapt au gestionat de la început toată această tragedie au ieşit din poveste ca eroi, ca mesageri ai binelui. Astăzi suntem (cu propriul nostru acord) sub dictatura acestui „bine” născut din cenuşa celui de-al doilea război mondial! Călcăm, trăindu-ne „binele” servit de scenografii lumii, pe cadavrele celor ucişi pe câmpurile de luptă, pe umbrele proiectate pe ziduri de bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, pe destinul tragic al… pionului de sacrificiu, Adolf Hitler! (va urma)

Cornel SABOU