Monday, November 8, 2010

ADEVĂRUL (I)

Voi încerca, în cele ce urmează, să concentrez ideile principale conţinute în această carte şi să vă prezint picături din adevărul mai puţin rostit public despre cel de-al doilea război mondial.
Desigur, se poate spune că există un caracter de relativitate în orice afirmaţie cu pretenţie de adevăr, dar eu voi încerca să-mi limitez concluziile doar la faptele evidente, uşor de dovedit, din perioada acestui conflict major, fapte pe care le voi înfăţişa într-o structură logică, nepărtinitoare, fără interpretare forţată şi distorsionată.
Prima idee pe care am să v-o supun atenţiei este legată de caracterul acestui conflict mondial. A fost acesta întâmplător sau determinat? Dacă ascultăm varianta oficială a istoriei vom afla că întreaga noastră planetă a fost atrasă în cel mai devastator conflict din istoria sa cu totul întâmplător! S-a plecat, practic, de la o revendicare făcută de liderul Germaniei, Adolf Hitler, care a cerut Poloniei un coridor de trecere către Prusia Orientală, şi s-a ajuns la un măcel mondial care a generat miliarde de victime (morţi, răniţi, dispăruţi şi direct/indirect afectaţi). Personal, nu accept această explicaţie simplă şi naivă! Nu pot să cred că omenirea a avut conducători atât de incompetenţi încât nu ar fi putut să evite escaladarea conflictului la o scară atât de mare, şi pe atât de mult timp, dacă adevăratul motiv al declanşării acestuia ar fi fost doar agresiunea împotriva Poloniei!
În cazul Primului Război Mondial, conflictul a început tot în baza unui pretext minor (un atentat organizat de sârbi la Sarajevo), dar de această dată istoria oficială menţionează clar că motivele reale ale conflictului erau cu totul altele, că puterile implicate aveau alte interese decât lămurirea, într-o formă sau alta, a atentatului respectiv. În ceea ce priveşte, însă, cel de-al doilea război mondial, s-a acreditat până în zilele noastre ideea că faptele generatoare ale conflictului ţin doar de atacarea Poloniei de către Germania! Haideţi să analizăm puţin, cu răbdare, evenimentele din acea perioadă şi să vedem ce ne spun ele cu adevărat…

Războiul profitabil

Aparent, cel de-al doilea război mondial a fost marcat de câteva mari paradoxuri. Iată un exemplu… Cele mai multe şi mai mari bătălii (care au provocat şi cele mai multe victime) s-au dus pentru capturarea sau distrugerea resurselor materiale ale inamicului. Vorbim aici despre întreprinderile angrenate în producţia de război, despre depozitele militare, despre petrol, cărbune etc. Resursele capturate erau folosite apoi pentru servirea propriilor interese armate, pentru producţia de război şi pentru întreţinerea unităţilor aflate în luptă. În concluzie, părţile combatante nu făceau decât să consume resurse pentru a captura alte resurse pe care apoi să le consume iar, în speranţa că la un moment dat inamicul, lipsit de acestea, va înceta lupta. Evident, orice ofiţer poate motiva uşor această strategie de luptă care, de altfel, recunosc şi eu că este justificată. Care au fost însă efectele concrete ale acestei strategii?
Resursele consumate de armată sunt produse atât de unităţi de stat (într-o măsură mai mică însă), cât şi de mari firme private. Plăţile pentru serviciile prestate de aceste firme private sunt suportate de la bugetul de stat. Profitul care, raportat la scară planetară, era foarte mare, intra în conturile marilor industriaşi implicaţi în această maşinărie de război. Este adevărat, aşadar, că pentru aceşti super-patroni războiul a fost o afacere extrem de benefică? Credeţi, oare, că aceşti oameni de afaceri ar dori să renunţe la o asemenea sursă de câştig? Oare, dacă au avut ocazia, au influenţat ei evenimentele de aşa natură încât războiul să se desfăşoare cât mai mult şi să implice consumarea a cât mai multe resurse produse chiar de ei? Sunteţi de acord că în spatele dramelor trăite de miliarde de oameni, pe toate continentele, au fost clădite mari imperii financiare? Este oare nevoie de dovezi pentru a susţine un astfel de punct de vedere???
Am remarcat, de exemplu, un alt lucru „curios”… Deşi a fost cu adevărat un război mondial, deşi Europa a fost implicată în conflict cu toate resursele sale, Elveţia şi-a putut trăi liniştită independenţa, fără ca integritatea sa să-i fie ameninţată de nici una din părţile aflate în stare de război! Da, toţi ştim că Elveţia este ţara marilor depozite în aur, valută şi alte valori. Elveţia a fost (şi poate mai este încă) depozitara celor mai multe şi mai mari averi mondiale, dar oare nu ar fi fost tocmai prin aceasta o ţintă de preferat pentru fascismul italian sau nazismul german, ambele orientări fiind declarate „forţe ale răului”? Oficialii ne spun că al doilea război mondial a fost o înfruntare doctrinară, între nazism-fascism, comunism şi democraţie. Cum se face, atunci, că Elveţia a scăpat? Ce „doctrină” avea Elveţia de s-a împăcat atât de bine şi cu nazismul, şi cu fascismul, şi cu democraţiile occidentale? Cum de-a rămas ca o oază de pace într-un continent sfâşiat de moarte de la un capăt la altul? Ar fi deplasat oare să credem că imensele profituri generate de război erau depozitate, în cea mai mare parte, în această ţară? De ce toate taberele agreau „varianta Elveţia”? Nu există nici un argument tactic, strategic, economic, militar, geografic pentru care Elveţia să fie stat protejat de toate părţile beligerante. Singurul argument care pare valabil în acest context este faptul că fiecare tabără îşi depozita acolo o serie de valori pentru a le proteja de orice posibilă răsturnare a situaţiei militare generale. Dacă mergem mai departe cu logica rece, putem oare să ne întrebăm dacă a existat şi o înţelegere între marii industriaşi provenind din tabere diferite? Pentru că efectul acesta a fost, Elveţia a fost stat protejat, şi nu cred că şi-a dobândit acest statut cu totul întâmplător. Nu cred în „întâmplări” atât de tragice precum au fost cele care au marcat viaţa lumii în perioada 1939-1945. De remarcat este şi faptul că foarte puţini autori s-au „obosit” să studieze misterul elveţian. În general, se trece repede peste statutul special pe care elveţienii şi l-au câştigat în timpul celui de-al doilea război mondial şi se pune accent doar pe activităţile de spionaj derulate în această ţară de marile puteri în timpul conflictului. Nimeni nu este „stresat” să explice, nicidecum să lămurească, această „cauză” elveţiană… În fine, nu este cazul s-o fac eu, acum şi aici… Eu doar costat o realitate care în peisajul de atunci este destul de ciudată ca să nască unele întrebări.
Problema profiturilor generate de război nu este însă cauza principală a declanşării conflagraţiei mondiale. Dacă s-ar fi pus doar problema obţinerii unor profituri financiare, războiul ar fi fost, totuşi, limitat, atât la scară geografică, dar şi ca întindere în timp. Cred că altele sunt explicaţiile majore cu privire la originile conflictului.

Scenariul „SF”

Am să vă prezint în continuare un scenariu. Nu este film SF… Cei şase ani de război mondial au fost reali, la fel ca zecile de milioane de morţi, ca bombele atomice care au ras de pe faţa pământului două mari oraşe! Efectele conflagraţiei au marcat omenirea pentru multe decenii. Războiul rece care a urmat a distrus alte (multe) milioane de vieţi şi destine. Pentru ce toate astea? De ce? Nu vrem răspunsuri? Dacă nu vrem, nu le căutăm, dar dacă vrem să ştim pentru ce trăim ceea ce ne dau alţii să trăim, atunci hai să ne străduim să înţelegem!
Ideea de a controla, de a avea sub putere, întreaga lume cunoscută e veche de când lumea. N-au inventat-o francmasonii, evreii sau alte aşa-zise puteri oculte. Încă din vremuri antice s-au ridicat imperii care s-au extins în toată lumea, într-o încercare de a domina tot, de a avea putere absolută. Credeţi că o astfel de dorinţă este deplasată? Vă pot înţelege nedumerirea. Când aţi avut în mână primul miliard de dolari? Bănuiesc că nu prea aţi experimentat senzaţia asta de bogăţie. Poate tocmai de aceea, noi, oamenii simplii, nu putem înţelege exact modul de gândire pe care îl au marii miliardari şi credem că problemele pe care noi nu ni le punem niciodată, nu şi le mai pune nimeni altcineva. Dar, vă întreb, dacă aţi avea acum mai multe miliarde de dolari, ce aţi face cu ele? Haideţi să ne imaginăm… Aţi cumpăra case, maşini, aţi călătorii? Să vă spun ceva… Pofta de asemenea accesorii ale bogăţiei trece repede. După un an, doi, zece nici nu vă mai interesează casele, maşinile sau călătoriile, vă săturaţi şi de femei frumoase, de mâncăruri sofisticate şi de orice altă extravaganţă. Cât poate consuma până la urmă un singur om? Deci… Ce veţi face când veţi ajunge la această saţietate? Ei bine, veţi începe să vă puneţi problema… puterii! Veţi dori putere! PUTEREA este cel mai mare drog pentru natura umană. Numai cine a avut, măcar o dată în viaţa sa, putere asupra destinului altor oameni poate înţelege acest lucru.

Noul concept de securitate

Problema pe care şi-au pus-o toţi cuceritorii, în toate timpurile, a fost să obţină putere, la o scară cât mai mare, şi apoi să o păstreze. Metodele de cucerire a puterii şi de consolidare a acesteia diferă (în detalii) de la o epocă la alta, dar în linii mari acestea păstrează o anumită orientare. Statele, teritoriile ţintă erau cucerite prin puterea militară, şi apoi erau păstrate sub autoritate tot prin puterea militară. Erau administrate forţat de împuterniciţi extraordinari, erau jefuite sau incluse în tot felul de planuri sofisticate (de apărare, de dezvoltare economică sau ca piaţă de desfacere). În timp, aceste imperii nu au rezistat. Mai devreme sau mai târziu, mişcările de masă ale populaţiei asuprite sau invaziile altor triburi (imperii) au destrămat puterea care dominase până atunci. În funcţie de gradul de civilizaţie pe care l-a avut populaţia băştinaşă, aceasta – odată „eliberată” – s-a putut consolida într-un stat propriu sau a intrat în sfera de dominaţie a unei alte puteri, până când (mult mai târziu în timp) a găsit totuşi resurse pentru a se identifica pe harta lumii. Toate aceste experienţe ale istoriei au servit ca învăţătură pentru „împăraţii” moderni. Întrebarea care s-a născut cu siguranţă în minţile celor care visau în secolul XX să obţină o putere mondială era cam următoarea:
- ok, nu e o problemă să ocupăm un teritoriu. O putem face pe cale militară, dar cum facem să ne păstrăm puterea în teritoriul cucerit? Cum o păstrăm ca să fim cât mai eficienţi? Investim iar în zeci şi sute de mii de soldaţi pe care îi păstrăm acolo ca pe o garanţie a puterii noastre? Dacă facem aşa, cât timp va dura „imperiul” nostru?
Personal, cred că dorinţa de a acapara o putere cu caracter mondial, pentru a implementa un nou concept de „securitate mondială”, a stat la baza motivelor care au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial! Doar că, de data aceasta, metodele folosite pentru a obţine şi a păstra puterea au fost total diferite faţă de ceea ce ne-a arătat până atunci istoria. Eu cred că planul a fost aplicat în mare măsură aşa cum a fost conceput. Erorile apărute pe traseu au fost corectate, planul a fost flexibil şi s-a adaptat cerinţelor de moment. Scopul însă a fost atins! Aflarea acestui plan este cheia descifrării tuturor enigmelor legate de cel de-al doilea război mondial! Împotriva tuturor ideilor care ne-au fost implementate în creier în ultimii 60 de ani, uneori chiar cu forţa, Adolf Hitler nu a fost implicat în acest plan decât ca şi simplu actor cu un final tragic programat, ca şi pion de sacrificiu. Undeva, pe traseul carierei sale, Hitler şi-a înţeles rolul programat de regizori şi nu l-a acceptat. S-a împotrivit, a pierdut şi a suferit soarta celor sacrificaţi: a fost responsabilizat pentru tot ce s-a întâmplat rău, a devenit un simbol al răului, iar cei care de fapt au gestionat de la început toată această tragedie au ieşit din poveste ca eroi, ca mesageri ai binelui. Astăzi suntem (cu propriul nostru acord) sub dictatura acestui „bine” născut din cenuşa celui de-al doilea război mondial! Călcăm, trăindu-ne „binele” servit de scenografii lumii, pe cadavrele celor ucişi pe câmpurile de luptă, pe umbrele proiectate pe ziduri de bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, pe destinul tragic al… pionului de sacrificiu, Adolf Hitler! (va urma)

Cornel SABOU

No comments: