Friday, November 12, 2010

Adevarul (III)

Inamicii publici

Evident, acest plan nu putea fi aplicat instantaneu pe tot mapamondul. Nu se puteau elibera brusc toate ţările ocupate. Ar fi fost o anarhie generală şi toate frâiele ar fi scăpat de sub control. Plecând de la realitatea primului război mondial, s-a ajuns la concluzia că un conflict nou, care să aibă cel puţin proporţiile celui dintâi, ar putea permite implementarea întregului „program”. Trebuia, aşadar, creat un „pericol”. Unde? În toate locurile, în toate continentele unde puterile coloniale aveau interese. Care erau acestea? Europa, Asia şi Africa. Acolo erau întinse „imperiile” mondiale moderne. În fiecare continent ţintă trebuia promovat un „agresor”, un „inamic public”, care în primă fază să ocupe, să agreseze şi să domine statele din jur. Când ocupaţia de modă veche (militară) devenea reală intervenea „salvatorul”! Cine era acesta? Datorită multor factori, inclusiv aşezării geografice, salvatorul planetei trebuia să fie statul american, SUA! Acesta va „elibera” continentele de puterile agresoare şi va instala noul concept de viaţă „democratică”. Cum „eliberarea” se face tot prin forţă militară, SUA va avea „argumente” pentru a impune primele guverne supuse, pentru a promova primele legi, pentru a pretinde primele favoruri economice.
Drept urmare, în câteva cuvinte, putem rezuma întregul plan la patru faze principale:
1.declanşarea unui conflict mondial cu teatre de război în Africa, Asia şi Europa.
2.demonizarea mediatică, publică, în fiecare din aceste continente a statului agresor.
3.intervenţia salvatoare a armatei SUA care eliberează lumea de pericolul existent
4.reorganizarea ţărilor eliberate pe principii noi, moderne, democratice, dar în acelaşi timp supuse noului sistem de securitate mondială.
La sfârşit, în spatele negocierilor de pace făcute pe spinarea celui învins, programul de implementare a noului concept de viaţă începe să prindă formă, să se materializeze. Noii lideri locali, promovaţi la putere cu acceptul forţei eliberatoare, vor pune în practică o politică de apropiere faţă de investitorii americani care se vor arăta foarte interesaţi să repare pagubele războiului, să dezvolte sectoarele economice cele mai importante şi să „ajute” astfel poporul să trăiască democratic. Democraţia astfel câştigată este de fapt cumpărată cu preţul pierderii totale a libertăţilor economice. Toate obiectivele economice importante vor ajunge pe mâna salvatorilor. Puţini vor observa asta şi foarte puţini se vor opune. În fond, vorbim de o salvare, nu? Tocmai s-a scăpat de un război devastator, nu? De un criminal paranoic şi însetat de sângele naţiunilor precum Adolf Hitler, nu? De ce să nu ne lăsăm „salvaţi” până la capăt??? Vom descoperii, spre finalul conflictului mondial, că SUA avea (cu totul întâmplător desigur!) planuri foarte vaste şi amănunţite de salvare a ţărilor eliberate, precum celebrul „plan Marschall”. Dar despre asta vom vorbi mai târziu…
Cum vă explicaţi faptul că după ce au câştigat cel de-al doilea război mondial, reuşind să-l învingă pe „cel mai mare criminal al tuturor timpurilor”, Adolf Hitler, SUA, Franţa, Belgia, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie şi-au „pierdut” coloniile? Că în urma unor foarte mărunte mişcări „naţionale” de emancipare (încurajate însă de cercurile interesate) guvernele imperiale au dat imediat înapoi restituind acestor colonii libertatea şi independenţa. După secole de dominare, după un război sângeros de apărare a graniţelor, brusc, aproape deodată, toate aceste ţări renunţă la colonii şi ne trezim într-o lume plină de state „independente”! Iată unul din cele mai interesante efecte ale celui de-al doilea război mondial… Evident, odată devenite independente, noile ţări au aplicat bucuroase planurile de reconstrucţie americane, cu investiţii americane. Ocupaţia militară din trecut a fost retrasă şi s-a instalat treptat o ocupaţie economică totală. Marile obiective economice au rămas tot în mâna celor care le deţinuseră în trecut, dar de această dată nu mai era nevoie de o pază militară. Paza era asigurată chiar de statul altădată ocupat, acum liber. Guvernele locale, „victorioase” în câştigarea „independenţei”, aveau susţinerea totală a populaţiei, şi nimeni nu contesta necesitatea unui ajutor financiar extern. Se „consolidau” astfel democraţia, libertăţile cetăţeneşti şi alte asemenea valori occidentale, americane. Marii actori ai celui de-al doilea război mondial au preluat puterea în statele lor contribuind apoi, printr-o subordonare oarbă, la implementarea conceptului de securitate economică. Eisenhower a ajuns preşedintele SUA, Churchill a preluat din nou puterea în Marea Britanie şi Charles de Gaulle în Franţa.
Apropo de Eisenhower… Dacă veţi urmării ascensiunea sa în ierarhia Armatei SUA, şi apoi în cariera politică, veţi constata nişte lucruri cel puţin ciudate. La un moment dat, acesta a fost luat brusc dintr-un post obscur pe care îl deţinea în statul major al unei mici unităţi din SUA şi promovat direct pe funcţia de Comandant suprem al forţelor aliate din Europa! Nu a fost supus nici unui test, nu a fost o competiţie pentru această funcţie importantă, nimic! Chiar şi lui Eisenhower îi este greu, în memoriile sale, să explice cât de cât plauzibil această promovare extraordinară. Care ar fi explicaţia ieşirii sale din anonimat? Nu am probe, nu am dovezi, dar cred că acesta făcea parte dintr-un cerc select de personaje care îşi dorea cu ardoare să aplice noua doctrină mondială a „păcii”, respectiv să concretizeze planul de securitate mondială! În susţinerea acestei idei nu sunt decât argumente de bun simţ, de logică. Funcţia de comandant suprem al forţelor aliate îi permitea să ia decizii capitale în legătură cu modul de desfăşurare a războiului. Guvernul SUA nu putea fi indiferent în această chestiune. Pregătirea militară a lui Eisenhower şi activitatea sa de până la momentul numirii nu-l recomandau deloc pentru o asemenea funcţie. Din moment ce totuşi a fost numit, ce criterii puteau sta în spatele numirii sale? Dacă cele invocate oficial sunt de-a dreptul penibile atunci nu putem oare căuta explicaţia adevărată într-o zonă mai obscură legată de interesele ascunse ale politicii americane? Eisenhower îşi justifică numirea prin faptul că era cunoscut ca un ofiţer cu „idei” moderne de ducere a războiului şi guvernul său asta căuta. Cât de moderne au fost ideile sale am putut vedea pe front, unde americanii n-au fost capabili să intre în Germania nici pe la sud (prin Italia), nici pe la est (prin graniţa de vest a Germaniei) decât după ce ruşii au rupt frontul şi au silit Wermachtul să transfere mari unităţi pe frontul său de est. În decurs de doar câteva luni, armatele conduse de Eisenhower, deşi beneficiau de mii de avioane, tancuri, tunuri, cu rezerve de muniţie şi combustibil nelimitate, au suferit trei înfrângeri importante în luptele cu „înfrânta” armata germană. Este vorba de operaţiunea „Market-Garden” (invazia Olandei, respinsă de nemţi, cu pierderi grele pentru aliaţi), de atacul executat prin munţii Ardeni de trupele germane în decembrie 44 care a dereglat complet frontul aliat şi a panicat inclusiv cartierul general al lui Eisenhower şi de vasta operaţiune aeriană germană din noaptea de Revelion 44/45 când aproape 1000 de avioane aliate au fost distruse la sol. Dacă mai punem la socoteală şi bombardarea permanentă a Londrei cu rachete V1 şi V2, acţiune care nu a putut fi oprită de aliaţi decât la terminarea războiului, vedem cam care a fost competenţa reală a unui comandant care beneficia de cele mai mari resurse de pe planetă. Desigur, în sprijinul său se poate invoca deznodământul, faptul că până la urmă, mai greu sau mai uşor, războiul a fost totuşi câştigat. Să nu uităm însă că războiul s-a încheiat când ruşii au ocupat Berlinul şi aici meritul lui Eisenhower este aproape nul. În fine, asupra acestor aspecte vom reveni ceva mai târziu…
În vederea începerii conflictelor despre care vorbeam, au fost stabilite, în prima fază, statele „agresoare”, cele care urmau să devină „pericol” pentru securitatea mondială. Acestea au fost Germania (pentru Europa), Italia (pentru Africa) şi Japonia (pentru Asia).
În Asia, Japonia a fost de la bun început încurajată (neoficial) să ducă un război total cu China. Este deja un fapt dovedit din punct de vedere istoric că SUA au finanţat de-a dreptul campania militară a Japoniei împotriva Chinei. Armele „japoneze” provenite din SUA, muniţia produsă cu materie primă provenită din SUA, tancuri şi avioane japoneze care consumau combustibil importat din SUA, toate acestea sunt realităţi istorice care au permis Japoniei să întreţină un război lung şi obositor împotriva unei naţiuni chineze destrămate şi derutate. Nu trebuie să fii mare expert ca să îţi dai seama că în ziua în care toată această finanţare americană va fi oprită, Japonia se va întoarce cu armele sale împotriva Americii. Fără susţinere materială americană japonezii nu puteau lupta. Dacă America îşi oprea exporturile către Japonia, acest stat era obligat ori să capituleze, ori să lupte pentru obţinerea de resurse, şi asta nu se putea face decât extinzând sfera sa de interese militare şi economice către SUA şi Australia. Această întoarcere a armelor s-a şi realizat odată cu episodul „Pearl Harbour” care nu era decât răspunsul Japoniei la încetarea bruscă de exporturi americane către insulă.
Pentru Africa, statul agresor trebuia să fie Italia fascistă. Musolinii, cu ambiţiile sale nemăsurate, era ideal acestui scop. Liderul italian chiar credea că poate reface graniţele vechiului Imperiu Roman, că poate readuce Italia la statutul de mare putere a lumii. Nu trebuia decât ca această poftă de mărire să îi fie încurajată. Momentul crucial a venit chiar înainte de intrarea oficială a Italiei în război, împotriva Franţei şi aliaţilor ei, în 1940. Atunci, guvernul american (solicitat de britanici să intervină), în loc să încerce să atenueze „tensiunea italiană” i-a trimis lui Musolinii un mesaj foarte dur, de ameninţare, determinându-l astfel pe acesta să se alăture definitiv Germaniei. De remarcat că până în acel moment, între Italia şi Germania nu exista o apropiere foarte mare, Hitler şi Musolini având multe disensiuni legate de graniţa comună şi de minorităţile naţionale, în special cea germană din Italia. Musolinii era gelos pe extinderea germană, care acaparase şi Austria, şi Cehoslovacia limitând astfel influenţa italiană doar la perimetrul Peninsulei Balcanice. Toate au fost lăsate însă la o parte atunci când americanii l-au ameninţat pe Musolinii. Liderul Italian s-a hotărât pe loc să se alăture lui Hitler şi împreună cu acesta să-i răpună pe francezi şi englezi. De SUA nu se temea nimeni atunci. Statele Unite erau neutre, iar poporul american era categoric împotriva participării la război. Cu URSS, Hitler avea la acea dată semnat un acord de pace şi prietenie. Care putea fi deci, efectul unei ameninţări? Nu era clar că Musolinii va fi împins către extrema aceea războinică? Să fii fost oare atât de naivi diplomaţii americani, sau vorbim aici de o acţiune conştientă care avea drept scop implicarea Italiei în război?
În Europa nu exista un potenţial agresor mai potrivit decât Germania. După înfrângerea din primul război mondial şi după impunerea unei păci umilitoare, statul german căuta să renască, să-şi revină, să se dezvolte conform cu tradiţiile şi speranţele sale. Acestea puteau fi alimentate până dincolo de ceea ce era suficient pentru o viaţă liniştită. Adolf Hitler a fost promovat şi susţinut să ajungă la putere chiar de către aceste cercuri interesate în apariţia războiului. Şi asta nu pentru că Hitler era perceput ca un războinic, ci pentru că între liderii din generaţia sa se distingea clar ca fiind cel mai ferm, cel mai impunător şi mai carismatic. Era foarte clar, pentru experţii politici, că un model de lider de genul lui Hitler avea să fie urmat necondiţionat de poporul german. Un alt lider, corupt, ezitant, temător nu putea face carieră şi nu putea reunii toate interesele naţionale germane astfel încât, la nevoie, să poată duce un alt război european.
Despre accederea la putere a lui Adolf Hitler şi despre renaşterea naţiunii germane astfel încât aceasta să fie capabilă să ducă în spate un mare război, a scris chiar Winston Churchill, prim-ministrul englez din timpul celui de-al doilea război mondial. Analizând condiţiile care au favorizat accederea lui Hitler la putere, el a identificat mai multe situaţii ciudate. Una dintre acestea a fost legată de condiţiile în care s-a încheiat pacea după primul război mondial, când Germania a fost silită să plătească daune materiale imense către foştii săi inamici. Cum se plăteau acestea când economia Germaniei era în colaps? Ne spune Churchill în memoriile sale, volumul 1, pagina 22:

„Până în 1931, învingătorii, în special Statele Unite, şi-au concentrat eforturile, prin controale străine supărătoare, asupra extorcării reparaţiilor anuale de la Germania. Faptul că aceste plăţi se făceau doar din împrumuturi americane mult mai mari reducea la absurd întregul proces”

Acestea sunt concluziile lui Winston Churchill! Ca să vedeţi cât de mult este confirmată teoria mea de cel care a condus Britania în război vă supun atenţiei alt paragraf din memoriile sale. Dacă îl veţi citi cu atenţie, veţi găsi în acesta comprimarea perfectă a tuturor afirmaţiilor mele de până acum.
După ce a descris situaţia rezultată în Europa după primul război mondial, Churchill se arată extrem de convins că va urma un alt război, mult mai mare decât precedentul, ba chiar că un asemenea război era de dorit! Aşadar, Winston Churchill, „Al doilea război mondial”, editura Saeculum, 1998, Bucureşti, volumul 1, pagina 16:

„Dar viitorul era plin de prevestiri rele. Populaţia Franţei reprezenta mai puţin de două treimi faţă de cea a Germaniei. Populaţia Franţei era staţionară, în timp ce a Germaniei creştea. Într-un deceniu, sau mai puţin, numărul anual al tinerilor germani care ajungeau la vârsta milităriei avea să fie dublu decât al Franţei. Germania a luptat aproape împotriva întregii lumi, aproape singură, şi era cât pe aici să câştige. Cei care ştiau mai mult, ştiau mai bine cum, în diverse ocazii, rezultatul Marelui Război a oscilat în balanţă, ştiau cum întâmplarea şi şansa au întors soarta nemiloasă. Ce perspective mai existau în viitor ca Marii Aliaţi să mai apară cu milioanele pe câmpurile de luptă ale Franţei sau în est? Rusia era în ruină şi în convulsii, transformată fără asemănare în trecut. Italia putea fii de partea opusă. Marea Britanie şi Statele Unite erau despărţite de Europa de mări şi oceane. Imperiul Britanic părea şi el împletit cu fire pe care nu le înţelegeau decât cetăţenii lui. Ce combinaţie de elemente i-ar fi putut aduce înapoi în Franţa şi Flandra pe formidabilii canadieni din Wimy Ridge; pe glorioşii australieni din Villers-Bretonneux; pe neînfricaţii neozeelandezi din Passchendaele; pe hotărâţii din trupele indiene care, în cruda iarnă a lui 1914 au apărat linia de la Armentieres? Când va mai mărşălui pe câmpiile din Artois şi Picardie, Britania paşnică, lipsită de griji, antimilitaristă, cu armate de două sau trei milioane de oameni? Când va mai purta oceanul două milioane din superba bărbăţie a Americii spre Champagne şi Argonne? Măcinată, dublu decimată, dar indiscutabil stăpână a momentului, naţiunea franceză privea în viitor cu mirare îndatoritoare şi cu teamă. Unde era deci acea securitate faţă de care tot ce fusese cucerit părea lipsit de valoare şi viaţa însăşi, chiar în bucuria victoriei, era aproape de neîndurat? Se simţea o nevoie mortală de securitate cu orice preţ şi prin orice metode, oricât de dureroase sau chiar aspre ar fi.”

Iată, aşadar, un Churchill, care imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial credea că un alt război este absolut necesar, indiferent care ar fi riscurile; că Germania şi Italia erau viitorii inamici în acest război „necesar”, şi toate concluziile acestea plecau de la o motivaţie extrem de „naivă”, şi anume faptul că populaţia Germaniei se va dubla în următorul deceniu! În realitate, prin aceste mărturisiri, Churchill dădea glas planului general elaborat de strategii din umbră pentru implementarea noului program mondial de securitate! Dacă mai aveţi vreun dubiu, vă supun atenţiei încă un citat din aceiaşi lucrare, tot volumul 1, pagina 18:

„În timp ce puterile victorioase şi-au însuşit bunuri germane de 1.000 milioane lire, câţiva ani mai târziu, Germaniei i-au fost împrumutate 1.500 milioane lire, în principal de către Statele Unite şi Marea Britanie, permiţând astfel ca ruinele războiului să fie înlăturate rapid în Germania. Istoria va caracteriza toate aceste tranzacţii ca nebuneşti. Ele au ajutat atât la naşterea cursului războiului, cât şi a „furtunii economice”… Toate acestea sunt o poveste tristă de idioţenie complicată, pentru care s-a cheltuit multă muncă şi virtute”

Deosebirea dintre părerea lui Churchill şi cea exprimată de mine este doar faptul că eu nu cred în „idioţenii” politice, ci în manifestarea deliberată a acestor acţiuni „nebuneşti” cu scopul clar de a declanşa un nou război mondial!
Avem în scrierea lui Winston Churchill dovada clară şi de necontestat că au existat forţe americane şi britanice care au finanţat masiv ascensiunea politică a lui Adolf Hitler. Avem certitudinea că exista „cineva” care îşi dorea ca Germania să renască rapid şi să fie aptă pentru a duce un alt mare război. Şi mai aveam confirmată clar intenţia de declanşare a acestui război. Scopul? Instaurarea unei noi „securităţi mondiale” A spus-o (şi) Churchill… În replică, iată ce limbaj de lemn foloseşte istoria oficială pentru a descrie situaţia din acel moment…

Zorin Zamfir/Jean Banciu
Tratat de istorie universală – Al doilea război mondial, vol. 1, 1939
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
Pag.22:

La jumătatea deceniului trei, Germania – marele învins din primul război mondial – datorită oamenilor politici pe care i-a avut şi a muncii pline de abnegaţie a întregii naţiuni, a izbutit, cu abilitate, să-şi refacă economia, să-şi plătească datoriile şi să intre, cu brio, în rândul Marilor Puteri.

Cum spuneam, e mult mai uşor să repeţi o poezie învăţată pe de rost decât să compui una nouă şi... adevărată!
Aceştia trebuiau, aşadar, să fie inamicii puterilor „democratice” în războiul programat. Germania, Italia şi Japonia… Într-o vreme în care toate marile puteri duceau o politică externă de extindere a coloniilor, de deposedare a acestor teritorii de bogăţiile lor, nu era greu să găseşti în politica externă a unui stat o motivaţie pentru a-l declara indezirabil. Japonezii îşi cultivaseră deja în concepţia lor politică nevoia de extindere în spaţiul asiatic. Insula nu le ajungea pentru ca să poată trăi independenţi din punct de vedere economic. Iniţial, nu căutau nimic înspre America. America era „sponsorul” lor ocazional. Era furnizorul de echipamente şi materii prime pentru câştigarea siguranţei economice pe continent.
Italia începuse să-şi consolideze puterea în Africa ocupând prin război şi Etiopia. Mai nutrea ambiţii şi în spaţiul balcanic. Germania, ciopârţită după primul război mondial, dorea să-şi refacă vechile graniţe. Toate aceste intenţii se manifestau în timp ce SUA domina spaţiul Pacific, ocupând mai toate insulele din zonă, inclusiv Filipinele; în timp ce Imperiul Britanic se extinsese atât de mult că devenea aproape neguvernabil; în timp ce Franţa avea posesiuni întinse în Africa, Asia şi America; în timp ce URSS se extindea vizibil acaparând statele baltice şi reglementându-şi prin război diferendele cu Finlanda. Un spirit independent, rece şi calculat, putea găsi în oricare din aceste state un „pericol” mondial, un „atentat” la siguranţa omenirii. La fel, oricare din puterile vremii putea fii declarată „pozitivă”, îndreptăţită în pretenţiile sale. „Adevărul” acelor vremuri era extrem de relativ şi ţinea exclusiv de interesele personale ale conducătorilor. Noţiunea de „bine” sau „rău” era interpretabilă. Cel mai puternic urma să devină cel mai bun, iar cel care pierdea trebuia să rămână în conştiinţa publică RĂU! Nu aşa s-a şi întâmplat?.. (va urma)

Cornel SABOU

No comments: