Monday, November 22, 2010

Adevarul (VI)

Moartea lui Churchill

Vreau să vorbesc acum despre o parte a planului secret de implementare a noii securităţi mondiale, o parte care – cred eu – a existat în varianta sa originală, dar a fost imposibil de aplicat în realitate.
Exista în estul continentului un stat care se afla direct în serviciul conspiratorilor. Vorbesc aici de statul comunist sovietic. În această ţară comunistă proprietatea asupra mijloacelor de producţie aparţinea „poporului”, adică nimănui. Eu cred că undeva în varianta sa originală, planul de care vorbeam prevedea o ocupaţie sovietică asupra întregii Europe, cu excepţia Marii Britanii. Dacă s-ar fi putut impune comunismul întregului continent, atunci ar fi fost eliminaţi toţi proprietarii particulari şi întreaga avere a Europei ar fi devenit proprietatea „poporului”. Ar fi urmat probabil câteva decenii de guvernare comunistă, timp în care armata americană s-ar fi pregătit (în spatele „războiului rece” existent) să elibereze Europa. La un moment dat, pornind din insula engleză, s-ar fi produs o invazie americană eliberatoare. Continentul astfel eliberat de comunism ar fi revenit la o viaţă democratică. Evident, cel mai important moment ar fi fost „privatizarea” economiilor eliberate, reconstrucţia economică a ţărilor eliberate de comunism pe baza unor planuri americane.
Pentru ca să se ajungă la acest moment, trebuia ca Germania să-şi confirme statutul de pericol al Europei, să fie în Război cu Franţa, să ocupe Franţa şi apoi, într-un moment prielnic, să fie masiv atacată de milioanele de soldaţi ai URSS. Sovieticii urmau să avanseze pe teritoriul întregului continent şi să elibereze popoarele de nazismul criminal. De aceea, planul lui Stalin de atacare a Germaniei, foarte minuţios pregătit, era cheia întregii „afaceri”! Dezvăluirile publicate de fostul agent sovietic V. Suvorov după anii 90 ne dezvăluie faţa ascunsă a acestui plan secret de invazie a Germaniei. Din moment ce acest plan a existat cu adevărat, ne putem imagina şi noi care ar fi fost consecinţele unui asemenea atac sovietic. Germania, „împrăştiată” pe întreg teatrul european, nu s-ar fi putut opune, ar fi fost devastată. Credeţi că trupele sovietice s-ar fi oprit la Berlin când toată Europa le stătea descoperită în faţă? Eu cred că nu. Ar fi înaintat până la malul oceanului Atlantic ocupând tot. Şi dacă ar fi ocupat tot acest teritoriu, credeţi că Stalin ar fi cedat apoi? Păi, să ne uităm la teritoriile care au fost efectiv ocupate de sovietici până în 1945. Au fost ele cedate de ruşi? NU! Comunismul s-a instalat şi în România, şi în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi o parte a Germaniei, adică în tot spaţiul ocupat. Asta ar fi fost soarta întregului continent dacă Hitler nu ar fi atacat primul, şi dacă aştepta pasiv atacul sovietic! Este important acest adevăr??? Planul a fost dejucat prin faptul că Hitler l-a înţeles şi nu a aşteptat să fie sacrificat. A atacat primul într-o încercare disperată de a distruge colosul sovietic. Faptul că nu a reuşit e o altă „poveste”…
În prima fază a atacului german în Rusia, trupele sovietice au fost înfrânte peste tot. Miile de tancuri care trebuiau să atace Germania au fost distruse sau capturate în primele zile de lupte. Au fost distruse mii de avioane, majoritatea la sol, în locurile unde erau concentrările de tehnică de luptă. Germanii au ajuns la un moment dat la porţile Moscovei! Întreaga lume „ocultă” a intrat în panică. Dacă germanii reuşeau să distrugă Rusia, pe lângă faptul că întregul plan urma să fie dat peste cap, se punea în pericol însăşi soarta conspiratorilor! De aceea, s-au luat măsuri precipitate pentru a-l stopa pe Hitler. Finalul anului 1941 este cel mai important din toată perioada războiului. Pentru cine are ochi de văzut, evenimentele din acel moment ne demonstrează existenţa întregului plan!
Panicaţi de atacul german, planificatorii războiului hotărăsc să introducă în luptă armata americană (mult mai devreme decât se aşteptaseră ei). Se inventează spionul Richard Sorge care i-ar fi dat lui Stalin informaţia capitală că Japonia va ataca SUA şi nu URSS-ul. Pe baza acestei legende, Stalin (care până atunci nu acţionase niciodată pe baza informaţiilor furnizate de spioni – dar iată că acum o face!) transferă cele mai bune trupe ale sale din extremul orient în Moscova reuşind astfel să oprească ofensiva germană. Ca să nu le vină japonezilor vreo „poftă” de a ataca URSS-ul rămas descoperit, SUA opreşte brusc toate exporturile spre Japonia, determinând astfel din partea acestui stat o reacţie violentă. Atacul de la Pearl Harbour se consumă exact în momentul opririi definitive a germanilor la porţile Moscovei. În acelaşi timp, se întâmplă „incredibilul”: Marea Britanie era până atunci duşmanul cel mai înfocat al comunismului sovietic. De altfel, în războiul „civil” din URSS, din anii 20, britanicii s-au implicat puternic. Se implementase astfel în conştiinţa publică ideea că Britania nu va ceda niciodată în faţa comunismului. Omenirea trebuia din timp pregătită pentru „izolarea” Marii Britanii de teritoriul european care urma să fie supus de comunism. Şi totuşi, la finalul anului 1941, conspiratorii intraţi în panică îşi dau arama pe faţă. Marea Britanie şi SUA sunt nevoite să acorde asistenţă economică şi militară URSS-ului pentru ca acesta să reziste în faţa invaziei germane! Duşmanul neîmpăcat al comunismului, Winston Churchill, se vede nevoit să salveze comunismul! Cum vă explicaţi acest paradox??? Se instituie astfel un ajutor americano-englez care va deveni permanent până la finalizarea războiului. Mii de tancuri, de avioane, muniţie de război, hrană şi multe alte echipamente militare (toate astea în valoare de miliarde de dolari) au fost trimise ruşilor gratuit. Niciodată URSS-ul nu a înapoiat acest ajutor. Care ar putea fi considerentele care au forţat SUA şi Britania să facă asemenea cheltuieli? Panica legată de pierderea… Uniunii Sovietice? Păi, ce-ar fi pierdut ele dacă dispărea comunismul, dacă Hitler l-ar fi învins pe Stalin? Nu există nici o explicaţie logică acceptabilă pentru decizia aceasta surprinzătoare de a salva comunismul sovietic. Raţiunile „umanitare” invocate de englezi şi americani sunt penibile. Cât despre „pericolul” reprezentat de Hitler, ce-am mai putea spune din moment ce ştim că încă din 1939 acesta cerea mereu pacea cu puterile occidentale! Chiar şi în momentele de apogeu ale puterii sale, Hitler declara public că-şi doreşte pacea. Unde era pericolul acestei păci? În faptul că Hitler supravieţuia? Hitler n-a supravieţuit, dar a supravieţuit Stalin. A fost acesta mai de folos Europei? A fost cu siguranţă în planul conspiratorilor, dar pentru noi, milioanele de oameni guvernaţi decenii la rând de comunism, cum a fost, bine? Chiar dacă acredităm ideea că dintre două „rele” (nazism şi comunism) aliaţii au ales unul „mai mic” (comunismul) tot nu înţelegem care au fost criteriile de evaluare a răului în acel moment? De ce în perioada 1939-1941 nazismul (venit pe scena Europei în 1933, deci abia de câţiva ani) era mai periculos decât comunismul (care fiinţa din 1918)? Până în acel moment, URSS avusese o politică externă cel puţin la fel de agresivă ca Germania. URSS ocupase jumătatea de est a Poloniei, ocupase statele baltice, atacase Finlanda luându-i o parte din teritoriu, se războise şi cu Japonia… Trecuse, înainte, printr-o „politică” internă dominată de abuzuri, crime şi nedreptăţi de tot felul. Iată o politică militaristă de expansiune prin forţă militară mult superioară în pericol celei germane care atacase militar doar Polonia, restul acţiunilor fiind forţate de situaţie, aşa cum am demonstrat mai devreme!
Dacă însă privim evenimentele din perspectiva enunţată în această carte, atunci lucrurile se leagă. Planul folosirii Rusiei pentru ocuparea Europei a fost dat peste cap. Nu mai putea fi aplicat aşa cum fusese conceput. O vreme, puterile occidentale au stat în aşteptare sperând că ruşii vor putea singuri să răstoarne situaţia şi să ducă mai departe planul iniţial. De aceea, primele invazii aliate s-au produs în teritorii lipsite de importanţă, în Africa (decembrie 1942) şi Italia (iulie 1943). Abia în 1944, când s-a dovedit că URSS nu putea singură să înfrângă Germania, au debarcat aliaţii în nordul Franţei pentru a ataca direct Germania! La acea dată, deja, planul a fost schimbat. S-a acceptat conservarea doar a acelei părţi care urma să fie ocupată de URSS, restul teritoriului urmând să fie eliberat de SUA şi administrat separat după război.
Imediat după terminarea războiului, Churchill a fost schimbat din funcţia de prim ministru al Marii Britanii, dar a fost adus înapoi la putere la mijlocul anilor 50. În acest timp, salvatorul Britaniei a reuşit să înţeleagă şi el planul secret mondial. Chiar dacă fusese unul din actorii principali ai conflictului, chiar dacă susţinuse „legitimitatea” unei noi ordini mondiale, el nu-şi putuse imagina amploarea întregului plan. Churchill, pus în faţa „pericolului” german, acceptase să lupte cu toate forţele sale pentru a-l îndepărta, pentru ca ulterior să înţeleagă că acel „pericol” fusese creat chiar de către cei care l-au împins pe el la putere pentru ca să lupte contra lui! Din motive pe care le putem doar intui, Churchill s-a lăsat la un moment dat pradă unei depresii care l-a dus până în mormânt. Despre Churchill se ştie că în ultimii ani ai vieţii sale se droga şi consuma mari cantităţi de alcool. Ce anume l-a putut face pe acest om puternic să cadă într-o asemenea depresie? Ce l-a putut doborî astfel încât să aibă parte de o moarte ruşinoasă? El, salvatorul Imperiului Britanic, învingătorul lui Hitler, erou al celui de-al doilea război mondial, a căzut victimă propriilor sale îndoieli! Dacă bombele V1 şi V2, împreună cu aviaţia germană şi cu toată „caracatiţa” nazistă din Europa, plus întregul Imperiu militarist al Japoniei n-au reuşit să înfrângă rezistenţa interioară a celui care a fost Winston Churchill, ce anume l-a putut face atât de slab, atât de vulnerabil dintr-o dată? Aceasta este o tristă realitate pe care nimeni nu se străduieşte s-o explice într-un mod credibil. Părerea mea este că Churchill a ajuns să regrete implicarea sa, într-o asemenea măsură, în războiul contra lui Hitler! Reuşind să vadă cu ochii lui destrămarea Imperiului Britanic, să înţeleagă scopurile adevărate ale celui de-al doilea război mondial, să „admire” creşterea imperiului Sovietic, să-i cunoască personal pe noii stăpâni ai lumii, Churchill a regretat! Poate că în beţiile sale îşi imagina cum ar fi arătat Europa (şi lumea întreagă) dacă Marea Britanie ar fi încheiat pace cu Hitler, dacă l-ar fi lăsat pe conducătorul german să lupte liniştit cu ruşii şi să-i înfrângă şi, de ce nu, dacă s-ar fi aliat cu acesta! Nu vom şti niciodată sigur ce a fost în mintea lui, dar vom şti sigur că Churchill nu era un om care să-şi piardă mintea pentru vreun motiv banal. Dacă a rezistat războiului, apoi cu siguranţă de doborât nu l-a putut doborî decât ceva care, într-o formă sau alta, a avut asupra sa un impact mult mai puternic decât avusese războiul! Într-o asemenea situaţie nu puteau fi decât nişte lucruri legate de trecut, pentru că prezentul şi viitorul le mai poţi încă influenţa lucrând la ele. Trecutul, însă, nu-l mai poţi schimba! Churchill a descoperit ceva în trecutul timpului său… Ceva care l-a făcut să cadă neputincios, să regrete şi apoi să moară ca un câine, uitat de toţi! Poate că moartea sa vorbeşte mai mult decât au făcut-o cuvintele sale păstrate în „Memorii”! Noi, dacă vrem, să luăm aminte…
(va urma)

Cornel SABOU

1 comment:

Anonymous said...

Il semble que vous soyez un expert dans ce domaine, vos remarques sont tres interessantes, merci.

- Daniel