Monday, December 13, 2010

Manipularea constiintelor (II)

Mărturii forţate

O altă stratagemă folosită de diversionişti a fost obţinerea prin forţă a unor mărturii din partea celor care au trăit pe lângă Adolf Hitler, sau care au avut o funcţie cât de cât importantă în cel de-al III-lea Reich. După război am putut citi tot felul de „memorii” ale unor foşti lideri nazişti, ale unor persoane care au trăit pe lângă fostul lider german. În toate aceste lucrări, fără excepţie (de parcă le-ar fi scris o singură mână!), am descoperit o mulţime de discursuri anti-Hitler şi anti-nazism. Adică, după ce toţi aceşti oameni l-au slujit pe „dictator” până la dispariţia sa, s-au trezit brusc din amorţeală şi au descoperit că ei – de fapt – erau democraţi, că Hitler era un bolnav paranoic şi un criminal, că ei întotdeauna se împotriviseră dictatorului. În cel mai „rău” caz, recunoşteau doar că fuseseră „orbi” sau fermecaţi, vrăjiţi, hipnotizaţi de charisma „nebunului”. Acum, după război, s-au trezit din hipnoză şi pot, în sfârşit, să judece „drept” şi, în consecinţă, să condamne politica şi personalitatea Fuhrer-ului. Evident, aceste lucrări sunt comandate de puterile învingătoare şi nu reprezintă întotdeauna opinia reală a celui ce povesteşte. Cum Hitler nu mai exista, despre el se putea spune acum orice.
Aceste „amintiri” sunt valoroase dintr-un singur punct de vedere. Uneori sunt transcrise anumite discursuri, păreri, opinii ale lui Hitler din anumite momente ale războiului şi – dacă te detaşezi de analiza forţată a autorului, limitându-te să judeci nepărtinitor şi independent aceste afirmaţii – poţi ajunge la unele concluzii interesante despre cel care a fost cândva conducătorul întregii Europe.
Ca un prim exemplu, am să vă citez câteva paragrafe din cartea scrisă de fosta secretară personală a lui Adolf Hitler, Traudl Junge, carte intitulată „Până în ultima clipă” (editura Vivaldi). La un moment dat, aceasta povesteşte cum într-o seară, şeful Agenţiei Germane de Ştiri, Heinz Lorenz, intervine pe lângă Fuhrer sfătuindu-l pe acesta să se relaxeze mai mult:

„Mein Fuhrer, ar trebui să organizaţi un concert în hol. V-aţi putea permite să-i invitaţi pe cei mai buni muzicieni germani, Gieseking, Kempff, Furtwangler etc… La operă nu mergeţi, la teatru nu mergeţi, dar muzică aţi putea asculta…” Hitler respinse ideea: „Nu, nu vreau să-i solicit pe artişti de dragul plăcerii mele personale, dar am putea asculta nişte discuri.”

Iată cum, un şef de stat „atotputernic” nu are „tupeul” de a ordona satisfacerea unor plăceri personale, spre deosebire de şefii zilelor noastre care nu termină bine că încep iar chefurile la care sunt invitate toate vedetele autohtone. Alt paragraf…

"Hitler îşi dorea aproape de fiecare dată acelaşi repertoriu: operete de Lehar, lieduri de Richard Strauss, Hugo Wolf şi Richard Wagner. Singurul şlagăr admis era „Serenada Donkey”. De obicei cu ea se încheia concertul.”

Nebunul, paranoicul, criminalul de Hitler admira muzica simfonică? Wagner şi Strauss? Eu ştiu, de exemplu, că unii preşedinţi contemporani, „autentici” democraţi, se dau în vânt după manele şi aplaudă frenetic nulităţi artistice doar pentru faptul că vin şi cântă „la lansare”! Alt citat:

Hitler îşi invidia oaspeţii pentru ţinuta lor civilă. „Ce bine-i de dvs”, îi spuse lui Brandt care într-o zi splendidă apăruse îmbrăcat în pantaloni de piele. „Mai demult umblam şi eu aşa”… „Dar aţi putea să o faceţi şi acum, mein Fuhrer. Aici sunteţi persoană particulară.” – „Nu, până durează războiul nu dau jos uniforma… La bătrâneţe îmi voi redacta memoriile, mă voi înconjura doar de oameni spirituali şi inteligenţi şi nu voi mai avea de-a face cu nici un ofiţer. Toţi sunt prostănaci, îndărătnici, unilaterali şi obtuzi.”

Iată cum înţelege Hitler să fie solidar cu cauza pentru care luptă. Este doar un mic amănunt, nu foarte important de altfel, dar acesta demonstrează că Hitler credea, chiar şi în intimitatea sa, în justeţea cauzei pe care o apăra. Asemenea gesturi intime de solidarizare, de autocontrol, indică un caracter puternic. Nu vreau să „promovez” acum un Hitler „ideal”, vreau doar să combat imaginea falsă care i s-a creat de criminal paranoic, nebun, mâncător de evrei etc… Sunt convins că şi alţi lideri mondiali au asemenea comportamente normale, fireşti. Nu înţeleg de ce lui Hitler i s-au ascuns aceste comportamente? De ce nu i se recunosc? Hitler a pierdut războiul şi asta e suficient ca să fie condamnat ca învins. Dar nu, istoria face mai mult decât atât! Îi condamnă şi memoria, îi falsifică întreaga viaţă, îi creează pur şi simplu alt portret! De ce? De ce până şi azi, în mileniul trei, numele „Adolf Hitler” este interzis? Diversioniştii vor răspunde imediat: „Pentru că a fost un criminal, cel mai mare criminal”. Dar de ce – întreb eu – de ce nu s-a consumat până acum un PROCES al lui Hitler? Un proces în care să fie condamnat chiar şi post-mortem. Cu probe fizice, juridice pe masă. Să vedem exact care au fost crimele şi cum pot fi ele probate. Se va invoca simulacrul de proces de la Nurnberg, când au fost judecaţi liderii germani care au supravieţuit războiului… Nu, acela nu a fost procesul lui Adolf Hitler! Acela a fost un proces politic clasic, în care învinsul e condamnat de învingător. Şi chiar dacă acceptăm legitimitatea unui asemenea proces, trebuie să recunoaştem că… Hitler a lipsit! Cei acuzaţi, pentru a scăpa cât mai ieftin de judecată, au dat vina pe Hitler. De remarcat însă că judecătorii nu au dat (nici măcar formal) o sentinţă penală concretă prin care să-l declare pe Hitler… criminal! În fine… (va urma)

Cornel SABOU