Tuesday, January 11, 2011

Hitler, vinovat sau nevinovat? (I)

Haideţi să vedem, pe scurt, care au fost motivele pentru care Adolf Hitler a fost declarat vinovat de declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Istoria oficială spune că această conflagraţie a debutat la 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia. Timp de trei zile, războiul „mondial” nu este de fapt decât un război germano-polon. Vine însă ziua de 3 septembrie 1939, când Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei, fapt care antrenează în acest conflict şi coloniile de peste mări şi ţări ale acestor două mari puteri. Abia din acest moment războiul capătă un caracter mondial! Pentru a respecta, aşadar, adevărul istoric este corect să precizăm faptul că data reală de începere a celui de-al doilea război mondial este 3 septembrie 1939, iar cei responsabili de escaladarea la scară mondială a conflictului sunt Marea Britanie şi Franţa! Aici nu mai e vorba de o interpretare forţată a evenimentelor, ci de fapte! Nu Adolf Hitler a fost cel care a declarat război mai multor ţări, ci aceste ţări i-au declarat lui un război. Desigur, cei care doresc n-au decât să justifice atacul aliat, să considere că occidentalii aveau „dreptul” să atace Germania din moment ce aceasta a atacat – la rândul ei - ”săracul” popor polonez. Nu asta e problema… Totuşi, explicaţiile de acest fel reprezintă doar un punct de vedere, al învingătorului, pentru că altfel şi Germania are o justificarea asemănătoare pentru atacul ei. Diferenţa e că acum nimeni nu mai vine să susţină punctul de vedere german şi suntem puşi în postura să acceptăm forţat explicaţia învingătorului. Istoricii nu au vrut să respecte adevărul istoric pentru că acceptarea datei de 3 septembrie ar fi dus automat la concluzia că responsabile pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial sunt Franţa şi Marea Britanie, ori măsluitorii istoriei doresc să culpabilizeze cu orice preţ doar Germania!
Bineînţeles, nu ne vom opri aici cu analiza acelui moment. Merită să mergem mai departe şi să analizăm motivaţiile care stau la baza războiului declarat Germaniei de aliaţi pentru a stabili cât de temeinice au fost acestea.
S-a spus, aşadar, că aliaţii nu au făcut decât să reacţioneze la agresiunea Germaniei asupra Poloniei. La o privire superficială, argumentul ar putea părea puternic. Atunci când un stat comite o agresiune asupra altui stat comunitatea internaţională poate interveni atât pentru a proteja o naţiune mai slabă, cât şi pentru a impune un anumit echilibru de putere. Raţionamentul ar fi corect şi în cazul Poloniei dacă n-ar fi scos din contextul evenimentelor de atunci. Evenimentele care au precedat războiul însă, nu lasă loc de o asemenea justificare pentru puterile aliate. Până să atace Polonia, Hitler a mai făcut câţiva paşi asemănători, iar puterile aliate nu doar că nu s-au împotrivit, ci chiar l-au sprijinit pe liderul german şi l-au încurajat!
În 1936, trupele germane au remilitarizat zona Renană, fapt interzis de tratatul de pace de la Versailles, încheiat după primul război mondial. A fost un caz clar de sfidare pe care Hitler l-a făcut la adresa puterilor garante ale tratatului de la Versailles. Conform acestor principii de „drept” europene, s-ar fi impus intervenţia comunităţii internaţionale pentru a pune la punct sfidarea germană. Nu a fost nici o reacţie fermă împotriva gestului făcut de Hitler! Nimeni nu s-a opus… Deşi, dacă ar fi făcut-o atunci, putea obţine rezultate foarte bune întrucât armata germană încă nu era constituită ca o forţă reală şi puternică, aşa cum a fost mai târziu.
În 1938, Germania a anexat Austria. Mobilizându-şi forţele politice din interiorul Austriei care susţineau Germania, Hitler a putut să dea acestei „uniri” un caracter aproape „legal”. Dacă cele două popoare vroiau să fie unite sub un singur stat, cine putea să le conteste acest drept? N-a făcut-o nimeni! Germania s-a mărit considerabil, iar puterile europene au recunoscut acest act.
În 1938/1939, Germania a anexat Cehoslovacia. N-a făcut-o prin război ci prin „negociere directă”, prin presiuni şi cu ajutorul… Marii Britanii şi Franţei! Plecând de la o revendicare socotită legitimă (zona Sudeţilor, populată masiv cu germani), Hitler a încorporat în Reich întreaga Cehoslovacia dând, ca şi în cazul Austriei, o aparenţă de legalitate. S-au semnat documente, acorduri, înţelegeri etc. Puterile aliate au consimţit să susţină politica de acest tip dusă de Germania, ba chiar au făcut presiuni asupra celor care se opuneau pentru ca doleanţele nemţilor să fie împlinite. Şi toate astea se consumau într-o perioadă în care Germania nu însemna mare lucru dacă ar fi fost adusă pe frontul de război. Când Germania a fost slabă, nimeni nu i s-a opus, apoi când a devenit puternică (ajutată chiar de viitorii inamici să devină puternică!) i s-a declarat război! Poate că dvs vă pare (ca şi lui Churchill) o „idioţenie” politică, dar dacă nu e? Dacă toate astea nu sunt idioţenii? Dacă sunt acţiuni, de fapt, bine gândite?
Cazul Cehoslovaciei se aseamănă foarte mult cu cel al Poloniei. Şi într-un caz şi în celălalt Hitler a cerut anumite teritorii, iar cealaltă parte s-a opus. Hitler a ameninţat, iar cealaltă parte a căutat sprijin la aliaţii occidentali. Diferenţa apare în faza finală a problemei. În cazul Cehoslovaciei, aliaţii au acceptat pretenţiile Germaniei şi au silit guvernul de la Praga să accepte situaţia. În cazul Poloniei, aliaţii au oferit Poloniei garanţii de securitate!
Momentul „Polonia” merită studiat cu multă atenţie pentru a înţelege planul avut de conspiratori. Astfel, istoria oficială a evenimentelor este încărcată cu tot felul de date din acea perioadă, unele aparent contradictorii. Pe de o parte sunt documentate unele încercări oficiale ale aliaţilor de a evita conflictul, de a încerca să se obţină de la Polonia o atitudine mai conciliantă în faţa cererilor germane. Pe de altă parte însă, în chestiunile cu adevărat esenţiale s-a constatat o inflexibilitate generală. Persoana din guvernul polonez care controla toate negocierile de pace sau război era ministrul de Externe. Acesta s-a arătat foarte ferm în a nu ceda sub nici o formă în faţa cererilor germane. Indiferent de celelalte discuţii care au avut loc, de demersurile făcute de alţi politicieni sau oameni de afaceri, când venea rândul ministrului de externe acesta era inflexibil. Personal, cred că a fost una din persoanele cheie care trebuia să facă posibil acest conflict şi s-a mizat foarte mult pe ”fermitatea” lui! De asemenea, chiar dacă pe alocuri guvernul de la Varşovia era îndemnat să fie mai conciliant, în acordurile ferme încheiate între Marea Britanie şi Polonia se spune clar că Polonia va fi protejată să-şi apere graniţele.
O situaţie mai ciudată a fost în cazul Franţei. Franţa s-a alăturat politicii duse de Marea Britanie în privinţa problemei germano-polone, dar Franţa nu avea acorduri directe şi ferme cu Polonia. De altfel, în Franţa a existat un curent foarte puternic în favoarea neimplicării statului francez în problema poloneză. Mergând alături de Anglia, guvernul francez s-a îndepărtat oarecum de spiritul maselor şi asta s-a văzut ulterior atât în slaba capacitate de luptă demonstrată de armata franceză cât şi în modul în care naţiunea franceză s-a supus ocupaţiei germane. Pentru cei care nu ştiu, să spunem că pe frontul sovietic a luptat şi o mare unitate franceză, formată din voluntari care au îmbrăcat uniforma germană pentru a lupta contra bolşevismului!
În fine… Ideea de bază e că deşi existau şanse reale de se ajunge la o împăcare în termeni rezonabili, între guvernele german şi polonez, au existat persoane (din tabăra Aliaţilor) care au blocat orice cale de a se evita războiul. Pe de o parte, prin politica dusă în ultimii ani, Germania a fost încurajată şi sprijinită să obţină teritoriile pe care le revendica, pe de altă parte această susţinere a mers doar până înainte de ultimul pas. Atunci a început războiul! Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler şi-ar fi recuperat liniştit Danzigul şi coridorul polonez? Exista „riscul” ca Hitler să nu mai dorească nimic şi să nu mai poată constitui o „ameninţare” pentru politica europeană! Conducătorul german se putea preocupa exclusiv de opere de arhitectură sau de construirea Reichului de 1000 de ani în care să domnească pacea şi fericirea (aşa cum este consemnată această intenţie în câteva lucrări)! Hitler trebuia ”îmbarcat” în „ultimul tren spre Iad” disponibil, şi acesta era ”trenul” polonez. (va urma)

Cornel SABOU

Manipularea conştiinţelor (V)

Spiritul adevărului

După terminarea războiului, în fiecare ţară s-a aplicat o politică specială de manipulare a conştiinţelor. În această problemă nu a existat o diferenţă majoră între comunişti şi capitalişti. Ambele tabere agreau „ideea” că Adolf Hitler a fost un călău, iar naţional-socialismul german era sperietoarea lumii „civilizate”. Ambele viziuni aveau scopuri bine determinate: ascunderea adevăraţilor vinovaţi şi mascarea programului de construcţie a noii „securităţi mondiale”. Chiar şi în prezent, una din principalele forme de manipulare este sistemul de învăţământ. Istoria care se predă în şcoli conţine toate aceste aspecte manipulatorii, toate aceste falsuri despre cel de-al doilea război mondial. Pe de altă parte, cercetători particulari vorbesc pe la TV sau scriu prin ziare versiuni ale istoriei acelor timpuri care combat, cu argumente, varianta oficială, dar toate aceste teorii – chiar dacă sunt extrem de bine documentate – rămân doar la acest stadiu, al mediatizării ocazionale. Deşi s-au scris multe cărţi despre porţiuni din adevărul celui de-al doilea război mondial, responsabilii din domeniul învăţământului au rămas orbi, surzi şi muţi în acest domeniu. Aşa se face că oricât efort vor depune oamenii preocupaţi de adevăr, dacă nu se va face un pas înainte prin introducere în programa şcolară a aspectelor istorice reale, şi scoaterea celor false din materia predată, nu se va înregistra un veritabil progres pe calea educaţiei sănătoase. Iată câteva exemple simple, de fapte sau idei care nu pot fi contestate, dar care lipsesc din „documentarea” de bază a elevului:
- războiul al doilea mondial a început la 3 septembrie 1939 (nu la 1 septembrie!) pentru că atunci Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei şi au antrenat în acest război toate coloniile lor, dând astfel conflictului cu adevărat un caracter mondial.
- Ascensiunea la putere, în Germania, a lui Adolf Hitler a fost posibilă şi datorită sprijinului pe care acesta l-a primit de la britanici şi americani. De asemenea, înarmarea Germaniei a fost finanţată de cercurile economice din Anglia şi SUA.
- URSS avea pregătit un masiv atac împotriva Germaniei pe care l-ar fi declanşat la începutul lunii iulie 1941. Hitler a aflat despre intenţiile lui Stalin şi a atacat preventiv la 22 iunie…
- Marile crime de război comise de aliaţi trebuie menţionate şi în manualele de istorie, alături de celelalte, comise de germani.
Ar mai putea fi menţionate şi alte episoade, dar nu e cazul acum să le dezvolt pe toate. Le veţi regăsi în fiecare capitol al acestei lucrări. Ideea este că tânăra generaţie trebuie educată în spiritul adevărului istoric. Doar aşa va putea înţelege evenimentele astfel încât să nu mai permită niciodată escaladarea unui conflict la scară planetară.

Cornel SABOU

Monday, January 10, 2011

Manipularea conştiinţelor (IV)

Să vorbim puţin şi despre modul ciudat în care a fost tratată Germania ca inamic. Când două tabere sunt în conflict există – teoretic - posibilitatea încheierii unui armistiţiu, a unei păci care să fie favorabilă unei părţi şi defavorabilă celeilalte. În toate timpurile, până în preajma celui de-al doilea război mondial, marile puteri s-au războit doar până când una s-a recunoscut învinsă. Avem ca exemplu chiar primul război mondial, la finele căruia s-au impus Germaniei condiţii umilitoare de pace. Niciodată, în timpul istoriei moderne, până în 1945, nu s-a pus problema unei anihilări totale a inamicului. Din 1942, aliaţii au afirmat clar că nu acceptă decât o capitulare necondiţionată a Germaniei, fapt care era imposibil în primul rând din punct de vedere politic, şi apoi – evident – militar. Nu poţi cere unei naţiuni care nu este înfrântă să capituleze necondiţionat şi să speri, în acelaşi timp, în încheierea războiului! Dacă aliaţii au cerut acest lucru – şi l-au cerut! – apoi asta a fost pentru că ei nu vroiau ca războiul să se încheie! Dacă ar fi pus nişte condiţii (oricare ar fi fost acestea!) exista „riscul” ca Hitler să le accepte şi astfel el ar fi supravieţuit! Aşadar, caracterul celui de-al doilea război mondial a fost unul de anihilare totală, iar nota aceasta a fost impusă de SUA şi Marea Britanie. N-aveţi decât să le găsiţi acestora câte justificări vreţi, dar trebuie să recunoaştem că această situaţie a existat! Stilul acesta nou, de a impune un război total, cu sacrificarea populaţiilor, a oraşelor şi cu milioane de victime nevinovate a fost creat de aşa-zisele puteri democrate, nu de cele fascisto-naziste. Nu pare interesantă constatarea?
Să vedem însă care au fost motivaţiile acestei pretenţii de capitulare necondiţionată… S-a spus că se dorea eliminarea orientărilor politice de tip fascist din Europa. De aceea, cică, pentru Germania şi Italia nu era loc de negocieri, şi nici pentru Japonia, care era un stat numit militarist. O eventuală negociere, în orice condiţii, ar fi dus la menţinerea la putere în interiorul acestor ţări a forţelor politice care ar fi declanşat războiul, şi acest lucru era receptat ca un pericol pentru pacea mondială. FALS! În primul rând să menţionăm că o guvernare cu un vădit caracter fascist s-a menţinut în Europa (nederanjată de nimeni) până târziu, în anii 70. Este vorba de statul spaniol, aflat sub conducerea generalului Franco. Franco a ajuns la putere în Spania, în 1939, ca urmare a războiului civil ce a îngenuncheat republica democratică. Pentru a ajunge la putere, Franco a fost ajutat de Hitler şi Mussolini, atât cu trupe de luptă (vestita Legiune germană „Condor” şi zeci de mii de soldaţi italieni) cât şi cu materii prime necesare ducerii luptelor. La început, pentru că Spania era devastată în urma războiul civil, Franco nu a putut să se alăture lui Hitler în războiul mondial. Mai apoi, când forţele interne i-ar fi permis o implicare, Franco a observat că Hitler şi Germania erau aproape de înfrângere şi nu a vrut să-şi rişte propriul scaun, aşa că a stat de o parte până la sfârşit, menţinând însă un caracter de guvernare de tip fascist, naţionalist. Nici o putere mondială nu a declarat atunci că Spania ar fi un pericol pentru pacea mondială, deşi – repet – până prin anii 70 (când Franco a murit) a fost un stat de tip naţionalist. De ce? Oare dacă Germania lui Hitler ar fi fost lăsată în pace s-ar fi manifestat la fel? Aliaţii vor răspunde că nu, şi vor invoca legenda „spaţiului vital” dorit de Hitler! Acum vedeţi la ce le foloseşte acestora o asemenea legendă?
Adevărul e că judecata de acest tip (capitulare necondiţionată) l-a privit doar pe Adolf Hitler. Italia lui Mussolini şi-a putut negocia ieşirea din război, iar în vara lui 1943 a întors armele, Mussolini fiind arestat de noul guvern. Japonia, şi-a negociat şi ea capitularea. Japonezii cereau un singur lucru: să se garanteze faptul că după încetarea ostilităţilor va fi păstrat pe teritoriul japonez statutul special al împăratului. Aliaţii au respins oferta de pace japoneză, au aruncat bombele atomice, japonezii şi-au păstrat unica revendicare, iar americanii – în final – au acceptat-o! Pacea dintre Japonia şi SUA s-a încheiat chiar în aceste condiţii, cu păstrarea statutului special al împăratului. De ce nu a fost acceptată această condiţie înainte de aruncarea celor două bombe atomice? Ce rost au mai avut bombele dacă până la urmă pacea s-a încheiat în nişte condiţii care existau şi înainte de aruncarea lor? Sunt întrebări concrete la care aliaţii nu vor da niciodată un răspuns concret. Sunt adevăruri care dor… Doare să ştii că un guvern, care reprezintă idealul de democraţie, a putut să arunce două bombe atomice doar pentru a experimenta pe viu impactul unor asemenea explozii! Doare să te ştii cobaiul unor experienţe „democratice” de putere, şi apoi să-i condamni pe nazişti pentru că ar fi făcut „experienţe medicale pe oameni”! În istoria mondială oficială, faptul că dr. Mengele a făcut injecţii prizonierilor de la Auschwitz e mai grav decât că americanii au volatilizat într-o secundă sute de mii de oameni! Nu sunt un om care să nu poată înţelege, la o adică, nişte raţiuni superioare, de stat, dar aceste raţiuni nu trebuie să treacă de ceea ce se înţelege cu adevărat prin cuvântul RAŢIUNE! Nu poţi invoca „raţiunea superioară” pentru a declanşa un război mondial! Nu există o asemenea raţiune! Cei care au gândit şi implementat acest scenariu macabru, folosindu-se pentru asta de statele întregii planete, sunt nişte oameni cu adevărat bolnavi! Unde ne va duce setea lor de putere? Cât de departe vor merge „raţiunile” lor de stat pentru a ne impune constrângeri „democratice”? Personal, sunt adeptul respectării cu sfinţenie a unor valori şi principii statuate prin legi internaţionale valabile pentru toate statele, indiferent de puterea lor militară sau economică. Conform acestei „viziuni”, egalitatea în faţa legii devine oarecum mai importantă decât „libertatea” unora de a se situa deasupra ei! Invocându-se în mod greşit primatul „libertăţilor” de tip democratic ajungem să trăim într-o societate guvernată modern după principiile evului mediu în care cel mai puternic îl domină pe cel mai slab şi îi impune acestuia condiţii („legi”) nenegociabile. Ştiu că orice dominaţie (chiar şi dominaţia principiului egalităţii în faţa legii) nu poate fi impusă decât cu forţa, iar acum, comunitatea internaţională nu are forţa să impună guvernelor principii sănătoase. Nu are forţa militară, poliţienească, dar există o forţă care lucrează în afara graniţelor marilor imperii, fie ele antice sau moderne. Este forţa ADEVĂRULUI! Adevărul pătrunde în inimi şi în conştiinţe şi poate modifica radical comportamente. Nu am inventat eu asta, eu doar am descoperit că această lege a naturii funcţionează! De aceea public… picături de adevăr! (va urma)

Cornel Sabou

Monday, January 3, 2011

Manipularea constiintelor (III)

O imagine normală

Continui să vă dau citate din cartea scrisă de Traudl Junge… Vorbim, de data asta, despre cadourile pe care Hitler le primea cu ocazia onomasticii sale.

”Cele mai multe din aceste cadouri nu erau destinate uzului personal al lui Hitler. El urma doar să decidă căror persoane lipsite de mijloace materiale să le fie repartizate.”

Astăzi, personalităţile publice sunt obligate prin lege să declare cadourile de valoare primite deoarece foamea de suveniruri de orice fel a ajuns o problemă naţională! Pe de altă parte, ideea ca şefii de stat să doneze cea mai mare parte din cadourile primite se practică peste tot în lume. Nu a fost Hitler un unicat în această privinţă, dar – iată! – a fost în nota generală de normalitate. Din păcate, trebuie să scoatem în evidenţă asemenea exemple simple, banale chiar, pentru a înţelege că atunci când vorbim de Hitler putem vorbi de un tip de lider politic care îşi reprezintă interesele poporului său şi care are comportamente normale. Aşa cum la vremea aceea procedau toate puterile lumii, problemele de graniţă care nu puteau fi rezolvate pe cale diplomatică se tranşau prin război. Germania îşi rezolva pe calea războiului un conflict de interese pe care îl avea cu Polonia. Câteva mari puteri se opuneau. Războiul s-a generalizat. Hitler, în aceste circumstanţe, se comportă normal. Verifica mersul războiului, caută soluţii de pace. În particular, are o viaţă echilibrată, austeră, lipsită de fast şi uneori chiar de confort. Foarte mulţi descriau după război atmosfera „neprietenoasă” care era în buncărul Fuhrerului, frigul pe care trebuiau să-l îndure în timp ce-l ascultau pe acesta, mâncarea sărăcăcioasă care se servea la masă.
Hitler nu a strâns averi personale, nu profita de avantajele funcţiei pentru a-şi satisface pofte personale, nu-şi promova în funcţii rude. În schimb, făcea donaţii foarte multe! Cei mai mulţi generali germani s-au îmbogăţit de pe urma milioanelor de mărci care le-au fost date de Hitler după anumite izbânzi, sau la retragerea din funcţie. Banii proveneau din bugetul de stat, şi nu puţini au fost aceia care i-au fost fideli Fuhrerului având la bază acest interes financiar.
În amintirile secretarei Junge se pot întâlni multe alte exemple de normalitate în ceea ce priveşte comportamentul şi caracterul lui Hitler. Imaginea care rezultă după lectura acestor neînsemnate întâmplări nu este deloc una care să te înspăimânte. Nu descoperi un om cuprins de febra crimei, a exterminărilor, de paranoia şi de alte boli psihice care i-au fost atribuite ulterior. Dimpotrivă, Hitler trăieşte, cum am mai spus, în austeritate. Consumă doar mâncare sărăcăcioasă (legume, ouă, lactate), nu fumează, nu consumă alcool, nu pretinde confort, camera sa este neîncălzită etc.
Istoricii care susţin necondiţionat cauza aliată afirmă că în toată istoria lumii, din toate timpurile, „dictatorii” s-au evidenţiat prin asemenea amănunte aparent onorabile, dar – consideră ei – aceasta nu e decât o mască şi doar „oamenii slabi” s-ar lăsa influenţaţi de acest comportament. Este, dacă vreţi, proba forţei pe care o au aceste figuri celebre ale istoriei din care face parte şi Adolf Hitler! Duşmanii săi, dacă nu pot să-i nege virtuţile, încearcă într-un mod meschin să le pervertească. Mi se pare mult mai sănătos ca profilul fiecărui mare conducător să fie prezentat în lumina sa adevărată, pentru a fi mai uşor de înţeles, de acceptat chiar. Oameni puternici au fost şi Churchill, şi Roosvelt şi – mai ales! – Stalin. Şi cu toate acestea, toţi trei s-au temut de Hitler! În primul rând Stalin a ajuns să fie obsedat de liderul german. Oare toţi aceşti lideri se temeau de un… nebun? Sau dimpotrivă, erau conştienţi de capacităţile extraordinare ale liderului Germaniei de a-şi mobiliza poporul şi armata pentru a lupta până în ultimul ceas?
Amănunte de acest gen, care reflectă normalitatea omului Adolf Hitler, pot fi regăsite în mai toate lucrările memorialistice care privesc acea perioadă. Evident, toate acestea vor „păcătui” prin includerea unor regrete şi opinii personale deplasate, dar acestea sunt note impuse de învingători. Pentru un cercetător independent, preocupat doar de adevărul istoric, judecăţile de valoare postbelice nu reprezintă un reper important. Pentru opinia publică însă, toate aceste acuzaţii târzii, toate interpretările răutăcioase şi comentariile subiective au contat! Oamenii simplii, sătui de război, au luat de bune mistificările pentru că aveau nevoie de un „vinovat”, de cineva pe care să-şi verse amarul pierderii celor dragi. După repetarea obsesivă a minciunilor care îl priveau pe Hitler, publicul a ajuns să le creadă. Astăzi, orice om „normal” când aude numele „Hitler” nu se poate gândi decât la „crimă, nebunie, paranoia, antisemitism, spaţiu vital etc…”.
După război, cei mai mulţi oameni erau interesaţi de refacerea caselor distruse, de un loc de muncă plătit corespunzător, de sărăcie şi boli, pe scurt de intrarea în normalitate. Foarte puţini se mai preocupau atunci cât de criminal a fost, sau nu, Adolf Hitler, sau care va fii soarta Partidului Naţional-Socialist german. Desigur, cât s-a aflat la putere, Hitler a fost iubit de poporul său şi acest lucru este recunoscut chiar şi de inamicii săi. Odată cu moartea sa, mulţi germani şi-au pierdut speranţa într-un viitor cât de cât fericit. Cei mai mulţi se aşteptau la o ocupaţie de durată, răzbunătoare şi nemiloasă. Învingătorii şi-au împărţit Germania, rezultând două „ţări”, RFG şi RDG. Milioane de germani au fost deportaţi atât în lagărele comuniste cât şi în cele occidentale. Sute de mii au murit în condiţii necunoscute nici până azi… Despre „Auschwitz”-ul îndurat de germani nu vorbeşte nimeni şi nici nu va vorbi vreodată. Pentru ei, şi pentru ”holocaustul german”, istoria nu are rezervată nici măcar o pagină! (va urma)

Cornel SABOU