Tuesday, January 11, 2011

Hitler, vinovat sau nevinovat? (I)

Haideţi să vedem, pe scurt, care au fost motivele pentru care Adolf Hitler a fost declarat vinovat de declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Istoria oficială spune că această conflagraţie a debutat la 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia. Timp de trei zile, războiul „mondial” nu este de fapt decât un război germano-polon. Vine însă ziua de 3 septembrie 1939, când Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei, fapt care antrenează în acest conflict şi coloniile de peste mări şi ţări ale acestor două mari puteri. Abia din acest moment războiul capătă un caracter mondial! Pentru a respecta, aşadar, adevărul istoric este corect să precizăm faptul că data reală de începere a celui de-al doilea război mondial este 3 septembrie 1939, iar cei responsabili de escaladarea la scară mondială a conflictului sunt Marea Britanie şi Franţa! Aici nu mai e vorba de o interpretare forţată a evenimentelor, ci de fapte! Nu Adolf Hitler a fost cel care a declarat război mai multor ţări, ci aceste ţări i-au declarat lui un război. Desigur, cei care doresc n-au decât să justifice atacul aliat, să considere că occidentalii aveau „dreptul” să atace Germania din moment ce aceasta a atacat – la rândul ei - ”săracul” popor polonez. Nu asta e problema… Totuşi, explicaţiile de acest fel reprezintă doar un punct de vedere, al învingătorului, pentru că altfel şi Germania are o justificarea asemănătoare pentru atacul ei. Diferenţa e că acum nimeni nu mai vine să susţină punctul de vedere german şi suntem puşi în postura să acceptăm forţat explicaţia învingătorului. Istoricii nu au vrut să respecte adevărul istoric pentru că acceptarea datei de 3 septembrie ar fi dus automat la concluzia că responsabile pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial sunt Franţa şi Marea Britanie, ori măsluitorii istoriei doresc să culpabilizeze cu orice preţ doar Germania!
Bineînţeles, nu ne vom opri aici cu analiza acelui moment. Merită să mergem mai departe şi să analizăm motivaţiile care stau la baza războiului declarat Germaniei de aliaţi pentru a stabili cât de temeinice au fost acestea.
S-a spus, aşadar, că aliaţii nu au făcut decât să reacţioneze la agresiunea Germaniei asupra Poloniei. La o privire superficială, argumentul ar putea părea puternic. Atunci când un stat comite o agresiune asupra altui stat comunitatea internaţională poate interveni atât pentru a proteja o naţiune mai slabă, cât şi pentru a impune un anumit echilibru de putere. Raţionamentul ar fi corect şi în cazul Poloniei dacă n-ar fi scos din contextul evenimentelor de atunci. Evenimentele care au precedat războiul însă, nu lasă loc de o asemenea justificare pentru puterile aliate. Până să atace Polonia, Hitler a mai făcut câţiva paşi asemănători, iar puterile aliate nu doar că nu s-au împotrivit, ci chiar l-au sprijinit pe liderul german şi l-au încurajat!
În 1936, trupele germane au remilitarizat zona Renană, fapt interzis de tratatul de pace de la Versailles, încheiat după primul război mondial. A fost un caz clar de sfidare pe care Hitler l-a făcut la adresa puterilor garante ale tratatului de la Versailles. Conform acestor principii de „drept” europene, s-ar fi impus intervenţia comunităţii internaţionale pentru a pune la punct sfidarea germană. Nu a fost nici o reacţie fermă împotriva gestului făcut de Hitler! Nimeni nu s-a opus… Deşi, dacă ar fi făcut-o atunci, putea obţine rezultate foarte bune întrucât armata germană încă nu era constituită ca o forţă reală şi puternică, aşa cum a fost mai târziu.
În 1938, Germania a anexat Austria. Mobilizându-şi forţele politice din interiorul Austriei care susţineau Germania, Hitler a putut să dea acestei „uniri” un caracter aproape „legal”. Dacă cele două popoare vroiau să fie unite sub un singur stat, cine putea să le conteste acest drept? N-a făcut-o nimeni! Germania s-a mărit considerabil, iar puterile europene au recunoscut acest act.
În 1938/1939, Germania a anexat Cehoslovacia. N-a făcut-o prin război ci prin „negociere directă”, prin presiuni şi cu ajutorul… Marii Britanii şi Franţei! Plecând de la o revendicare socotită legitimă (zona Sudeţilor, populată masiv cu germani), Hitler a încorporat în Reich întreaga Cehoslovacia dând, ca şi în cazul Austriei, o aparenţă de legalitate. S-au semnat documente, acorduri, înţelegeri etc. Puterile aliate au consimţit să susţină politica de acest tip dusă de Germania, ba chiar au făcut presiuni asupra celor care se opuneau pentru ca doleanţele nemţilor să fie împlinite. Şi toate astea se consumau într-o perioadă în care Germania nu însemna mare lucru dacă ar fi fost adusă pe frontul de război. Când Germania a fost slabă, nimeni nu i s-a opus, apoi când a devenit puternică (ajutată chiar de viitorii inamici să devină puternică!) i s-a declarat război! Poate că dvs vă pare (ca şi lui Churchill) o „idioţenie” politică, dar dacă nu e? Dacă toate astea nu sunt idioţenii? Dacă sunt acţiuni, de fapt, bine gândite?
Cazul Cehoslovaciei se aseamănă foarte mult cu cel al Poloniei. Şi într-un caz şi în celălalt Hitler a cerut anumite teritorii, iar cealaltă parte s-a opus. Hitler a ameninţat, iar cealaltă parte a căutat sprijin la aliaţii occidentali. Diferenţa apare în faza finală a problemei. În cazul Cehoslovaciei, aliaţii au acceptat pretenţiile Germaniei şi au silit guvernul de la Praga să accepte situaţia. În cazul Poloniei, aliaţii au oferit Poloniei garanţii de securitate!
Momentul „Polonia” merită studiat cu multă atenţie pentru a înţelege planul avut de conspiratori. Astfel, istoria oficială a evenimentelor este încărcată cu tot felul de date din acea perioadă, unele aparent contradictorii. Pe de o parte sunt documentate unele încercări oficiale ale aliaţilor de a evita conflictul, de a încerca să se obţină de la Polonia o atitudine mai conciliantă în faţa cererilor germane. Pe de altă parte însă, în chestiunile cu adevărat esenţiale s-a constatat o inflexibilitate generală. Persoana din guvernul polonez care controla toate negocierile de pace sau război era ministrul de Externe. Acesta s-a arătat foarte ferm în a nu ceda sub nici o formă în faţa cererilor germane. Indiferent de celelalte discuţii care au avut loc, de demersurile făcute de alţi politicieni sau oameni de afaceri, când venea rândul ministrului de externe acesta era inflexibil. Personal, cred că a fost una din persoanele cheie care trebuia să facă posibil acest conflict şi s-a mizat foarte mult pe ”fermitatea” lui! De asemenea, chiar dacă pe alocuri guvernul de la Varşovia era îndemnat să fie mai conciliant, în acordurile ferme încheiate între Marea Britanie şi Polonia se spune clar că Polonia va fi protejată să-şi apere graniţele.
O situaţie mai ciudată a fost în cazul Franţei. Franţa s-a alăturat politicii duse de Marea Britanie în privinţa problemei germano-polone, dar Franţa nu avea acorduri directe şi ferme cu Polonia. De altfel, în Franţa a existat un curent foarte puternic în favoarea neimplicării statului francez în problema poloneză. Mergând alături de Anglia, guvernul francez s-a îndepărtat oarecum de spiritul maselor şi asta s-a văzut ulterior atât în slaba capacitate de luptă demonstrată de armata franceză cât şi în modul în care naţiunea franceză s-a supus ocupaţiei germane. Pentru cei care nu ştiu, să spunem că pe frontul sovietic a luptat şi o mare unitate franceză, formată din voluntari care au îmbrăcat uniforma germană pentru a lupta contra bolşevismului!
În fine… Ideea de bază e că deşi existau şanse reale de se ajunge la o împăcare în termeni rezonabili, între guvernele german şi polonez, au existat persoane (din tabăra Aliaţilor) care au blocat orice cale de a se evita războiul. Pe de o parte, prin politica dusă în ultimii ani, Germania a fost încurajată şi sprijinită să obţină teritoriile pe care le revendica, pe de altă parte această susţinere a mers doar până înainte de ultimul pas. Atunci a început războiul! Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler şi-ar fi recuperat liniştit Danzigul şi coridorul polonez? Exista „riscul” ca Hitler să nu mai dorească nimic şi să nu mai poată constitui o „ameninţare” pentru politica europeană! Conducătorul german se putea preocupa exclusiv de opere de arhitectură sau de construirea Reichului de 1000 de ani în care să domnească pacea şi fericirea (aşa cum este consemnată această intenţie în câteva lucrări)! Hitler trebuia ”îmbarcat” în „ultimul tren spre Iad” disponibil, şi acesta era ”trenul” polonez. (va urma)

Cornel SABOU

2 comments:

SKDLZ said...

nu mai postati nimic nou ?

Anonymous said...

Frate ai mare dreptate in ce zici si ma bucur sa intalnesc oameni ca tine, satui de propaganda si manipularea lumii dupa razboi ! Mult noroc in continuare in tot ceea ce faci.