Monday, January 10, 2011

Manipularea conştiinţelor (IV)

Să vorbim puţin şi despre modul ciudat în care a fost tratată Germania ca inamic. Când două tabere sunt în conflict există – teoretic - posibilitatea încheierii unui armistiţiu, a unei păci care să fie favorabilă unei părţi şi defavorabilă celeilalte. În toate timpurile, până în preajma celui de-al doilea război mondial, marile puteri s-au războit doar până când una s-a recunoscut învinsă. Avem ca exemplu chiar primul război mondial, la finele căruia s-au impus Germaniei condiţii umilitoare de pace. Niciodată, în timpul istoriei moderne, până în 1945, nu s-a pus problema unei anihilări totale a inamicului. Din 1942, aliaţii au afirmat clar că nu acceptă decât o capitulare necondiţionată a Germaniei, fapt care era imposibil în primul rând din punct de vedere politic, şi apoi – evident – militar. Nu poţi cere unei naţiuni care nu este înfrântă să capituleze necondiţionat şi să speri, în acelaşi timp, în încheierea războiului! Dacă aliaţii au cerut acest lucru – şi l-au cerut! – apoi asta a fost pentru că ei nu vroiau ca războiul să se încheie! Dacă ar fi pus nişte condiţii (oricare ar fi fost acestea!) exista „riscul” ca Hitler să le accepte şi astfel el ar fi supravieţuit! Aşadar, caracterul celui de-al doilea război mondial a fost unul de anihilare totală, iar nota aceasta a fost impusă de SUA şi Marea Britanie. N-aveţi decât să le găsiţi acestora câte justificări vreţi, dar trebuie să recunoaştem că această situaţie a existat! Stilul acesta nou, de a impune un război total, cu sacrificarea populaţiilor, a oraşelor şi cu milioane de victime nevinovate a fost creat de aşa-zisele puteri democrate, nu de cele fascisto-naziste. Nu pare interesantă constatarea?
Să vedem însă care au fost motivaţiile acestei pretenţii de capitulare necondiţionată… S-a spus că se dorea eliminarea orientărilor politice de tip fascist din Europa. De aceea, cică, pentru Germania şi Italia nu era loc de negocieri, şi nici pentru Japonia, care era un stat numit militarist. O eventuală negociere, în orice condiţii, ar fi dus la menţinerea la putere în interiorul acestor ţări a forţelor politice care ar fi declanşat războiul, şi acest lucru era receptat ca un pericol pentru pacea mondială. FALS! În primul rând să menţionăm că o guvernare cu un vădit caracter fascist s-a menţinut în Europa (nederanjată de nimeni) până târziu, în anii 70. Este vorba de statul spaniol, aflat sub conducerea generalului Franco. Franco a ajuns la putere în Spania, în 1939, ca urmare a războiului civil ce a îngenuncheat republica democratică. Pentru a ajunge la putere, Franco a fost ajutat de Hitler şi Mussolini, atât cu trupe de luptă (vestita Legiune germană „Condor” şi zeci de mii de soldaţi italieni) cât şi cu materii prime necesare ducerii luptelor. La început, pentru că Spania era devastată în urma războiul civil, Franco nu a putut să se alăture lui Hitler în războiul mondial. Mai apoi, când forţele interne i-ar fi permis o implicare, Franco a observat că Hitler şi Germania erau aproape de înfrângere şi nu a vrut să-şi rişte propriul scaun, aşa că a stat de o parte până la sfârşit, menţinând însă un caracter de guvernare de tip fascist, naţionalist. Nici o putere mondială nu a declarat atunci că Spania ar fi un pericol pentru pacea mondială, deşi – repet – până prin anii 70 (când Franco a murit) a fost un stat de tip naţionalist. De ce? Oare dacă Germania lui Hitler ar fi fost lăsată în pace s-ar fi manifestat la fel? Aliaţii vor răspunde că nu, şi vor invoca legenda „spaţiului vital” dorit de Hitler! Acum vedeţi la ce le foloseşte acestora o asemenea legendă?
Adevărul e că judecata de acest tip (capitulare necondiţionată) l-a privit doar pe Adolf Hitler. Italia lui Mussolini şi-a putut negocia ieşirea din război, iar în vara lui 1943 a întors armele, Mussolini fiind arestat de noul guvern. Japonia, şi-a negociat şi ea capitularea. Japonezii cereau un singur lucru: să se garanteze faptul că după încetarea ostilităţilor va fi păstrat pe teritoriul japonez statutul special al împăratului. Aliaţii au respins oferta de pace japoneză, au aruncat bombele atomice, japonezii şi-au păstrat unica revendicare, iar americanii – în final – au acceptat-o! Pacea dintre Japonia şi SUA s-a încheiat chiar în aceste condiţii, cu păstrarea statutului special al împăratului. De ce nu a fost acceptată această condiţie înainte de aruncarea celor două bombe atomice? Ce rost au mai avut bombele dacă până la urmă pacea s-a încheiat în nişte condiţii care existau şi înainte de aruncarea lor? Sunt întrebări concrete la care aliaţii nu vor da niciodată un răspuns concret. Sunt adevăruri care dor… Doare să ştii că un guvern, care reprezintă idealul de democraţie, a putut să arunce două bombe atomice doar pentru a experimenta pe viu impactul unor asemenea explozii! Doare să te ştii cobaiul unor experienţe „democratice” de putere, şi apoi să-i condamni pe nazişti pentru că ar fi făcut „experienţe medicale pe oameni”! În istoria mondială oficială, faptul că dr. Mengele a făcut injecţii prizonierilor de la Auschwitz e mai grav decât că americanii au volatilizat într-o secundă sute de mii de oameni! Nu sunt un om care să nu poată înţelege, la o adică, nişte raţiuni superioare, de stat, dar aceste raţiuni nu trebuie să treacă de ceea ce se înţelege cu adevărat prin cuvântul RAŢIUNE! Nu poţi invoca „raţiunea superioară” pentru a declanşa un război mondial! Nu există o asemenea raţiune! Cei care au gândit şi implementat acest scenariu macabru, folosindu-se pentru asta de statele întregii planete, sunt nişte oameni cu adevărat bolnavi! Unde ne va duce setea lor de putere? Cât de departe vor merge „raţiunile” lor de stat pentru a ne impune constrângeri „democratice”? Personal, sunt adeptul respectării cu sfinţenie a unor valori şi principii statuate prin legi internaţionale valabile pentru toate statele, indiferent de puterea lor militară sau economică. Conform acestei „viziuni”, egalitatea în faţa legii devine oarecum mai importantă decât „libertatea” unora de a se situa deasupra ei! Invocându-se în mod greşit primatul „libertăţilor” de tip democratic ajungem să trăim într-o societate guvernată modern după principiile evului mediu în care cel mai puternic îl domină pe cel mai slab şi îi impune acestuia condiţii („legi”) nenegociabile. Ştiu că orice dominaţie (chiar şi dominaţia principiului egalităţii în faţa legii) nu poate fi impusă decât cu forţa, iar acum, comunitatea internaţională nu are forţa să impună guvernelor principii sănătoase. Nu are forţa militară, poliţienească, dar există o forţă care lucrează în afara graniţelor marilor imperii, fie ele antice sau moderne. Este forţa ADEVĂRULUI! Adevărul pătrunde în inimi şi în conştiinţe şi poate modifica radical comportamente. Nu am inventat eu asta, eu doar am descoperit că această lege a naturii funcţionează! De aceea public… picături de adevăr! (va urma)

Cornel Sabou

No comments: