WORLD WAR II

Al doilea război mondial nu a fost generat de Adolf Hitler!

2012-01-01T16:18:00.001-08:00

Doar cel care se încăpăţânează să susţină necondiţionat cauza mincinoasă a marilor conspiratori mondiali poate să rămână orb la nenumăratele DOVEZI care vorbesc despre enorma manipulare a evenimentelor din perioada 1939-1945 de către această forţă ocultă!
Am amintit de felul în care EI au motivat Germania să “renască”, de modul în care au susţinut refacerea Marii Germanii pentru ca apoi, în faţa ultimului pas, să se opună pentru a declanşa războiul. După ce Germania a câştigat neaşteptat de repede războiul în Vest, Conspiratorii au mobilizat imensele resurse umane ale URSS pentru a executa un atac împotriva Germaniei şi a ocupa astfel întreaga Europă. Dacă planul s-ar fi realizat, ar fi urmat câteva decenii de teroare comunistă asupra întregului continent european, timp în care întreaga clasă burgheză ar fii fost exterminată, toată proprietatea particulară desfiinţată şi toate libertăţile democratice anulate.
După câteva decenii (sau poate într-un timp mult mai scurt) Armata SUA ar fi intervenit (folosind capul de pod Marea Britanie), ar fi invadat Europa eliberând continentul de puterea bolşevică. După trei astfel de “eliberări” (mai întâi de către nemţi, apoi de sovietici şi în final de americani) popoarele europene ar fi fost sfârşite, epuizate, distruse moral şi material. Tocmai bine pentru ca aceşti conspiratori să acapareze absolut TOT ceea ce înseamnă putere economică şi politică în aceste state inclusiv întreaga putere miltară.
Planul acesta a fost dat peste cap de Adolf Hitler. Cancelarul german a înţeles în ce capcană fusese atras şi nu a aşteptat să fie atacat de milioanele de soldaţi sovietici ci a atacat el primul! Hitler nu avea de ales. El încheiase toate acordurile oficiale posibile pentru a instaura pacea pe continent. Alianţă cu URSS şi acorduri favorabile cu toate celelalte state europene cu excepţia Marii Britanii. Oficial nu mai avea ce face. Când a descoperit conspiraţia a realizat că pe acest drum de sacrificiu nu mai este cale de întoarcere. A atacat URSS ca să desfiinţize puterea militară a acestui stat. Ca să nu mai poată fi lovit decisiv dinspre est şi astfel să salveze Europa de invazia şi distrugerea pregătită de bolşevici. Propaganda mincinoasă aliată a lansat conceptul “spaţiului vital” deşi Hitler nu pentru asta lupta. TOATE acţiunile sale pe frontul de est au dovedit că nu urmărea decât obiective militare sau acele obiective economice care sprijineau războiul. Din contra, atunci când a avut ocazia de a acapara cu uşurinţă “spaţiu vital” a refuzat să o facă tocmai pentru că acest spaţiu nu avea în acel moment nici o valoare strategică şi militară (vezi anularea atacului asupra Moscovei din vara anului 1941 într-un moment în care capitala sovietică era complet neapărată).
Succesele neaşteptate ale armatei germane pe frontul de est au pus în mare pericol întreaga conspiraţie mondială! Din acest motiv, tot planul iniţial a fost abandonat şi s-a trecut la improvizaţii menite să salveze situaţia. Deoarece Japonia se arăta interesată de un atac împotriva URSS (statul comunist fiind foarte slăbit din cauza atacului german ar fi fost o victimă sigură în cazul unei invazii japoneze) conspiratorii au manipulat SUA să provoace Japonia. Astfel, dintr-o dată, guvernul SUA declară embargo Japoniei după ce ani întregi finanţase războiul acesteia în China. Lipsită complet de resurse pentru a continua războiul la care fusese împins chiar de către americani, statul japonez a picat în plasa acestei manipulări şi a “întors armele” renunţând la atacarea URSS şi pregătind un atac împotriva SUA şi împotriva statelor insulare din Pacific, insule care urmau să îi dea toate materiile prime de care era lipsit în urma embargoului american.
Aflând de planul japonez, conspiratorii îl informează pe Stalin şi acesta poate să-şi retragă armatele de la graniţa cu Japonia pentru a le implica în apărarea Moscovei şi în executarea de contraatacuri împotriva Germaniei. Pentru a masca sursa informaţiei se creează legenda spionului Richard Sorge care – cică – i-ar fi transmis lui Stalin această informaţie din Tokyo, fapt complet neadevărat. De altfel, de-a lungul războiului ne vom lovi de multe alte cazuri asemănătoare când informaţiile manipulate de conspiratori sunt atribuite “serviciilor secrete”. Vorbim însă de informaţii decisive pentru câştigarea războiului de către aliaţi nu de informaţii pe care le poate culege în mod normal un serviciu secret!!! Vezi exemplul “Moscova 1941” când fără informaţiile de la conspiratori Stalin nu ar fi riscat să retragă trupele din faţa Japoniei şi atunci ar fi pierdut cu siguranţă Moscova caz în care planul german de a împinge atacul până la munţii Ural s-ar fi putut împlini; vorbim de cazul “Kursk 1943” când iar istoria oficială atribuie serviciilor secrete faptul că Stalin a fost încunoştiinţat la timp de toate detaliile atacului german şi a avut timp să pregătească cea mai formidabilă defensivă din toată istoruia acestui război; vorbim de multe alte zeci de asemenea cazuri care au permis conducerilor militare aliate să ia decizii care le-au salvat poziţiile şi care ar fi putut schimba soarta războiului dacă nu ar fi existat informaţiile de la cercurile cele mai înalte ale conspiratorilor. Trebuie precizat că această organizaţie secretă a Conspiratorilor Mondiali avea oameni loiali ei în toate structurile militare ale tuturor statelor implicate în conflict. De altfel, eu suspectez faptul că Marea Epurare stalinistă din anii 30 (în care au fost ucişi sau aruncaţi în puşcării mii de generali şi ofiţeri sovietici) a avut iniţial la bază dorinţa lui Stalin de a scăpa de tutela Ocultei! Într-o încercare disperată de a-şi câştiga independenţa faţă de această putere nevăzută, Stalin a ordonat lichidarea tuturor ofiţerilor şi generalilor despre care avea informaţii că lucrează pentru Ocultă. Aşa se poate explica Marea Epurare iniţiată de Stalin în anii 1930, acţiune pe care istoria oficială nu a fost capabilă să o încadreze într-o explicaţie rezonabilă. Ulterior, când Stalin s-a împăcat cu Oculta, mulţi ofiţeri şi generali au fost scoşi din puşcării şi au fost puşi să comande Armate care apoi au luptat împotriva Germaniei.

Să înţelegeţi bine un lucru. Eu nu sunt decât un biet jurnalist. Demersul meu e oarecum disproporţionat. Nu am la îndemână nici fonduri nici alte mijloace care să mă ajute să adâncesc documentarea pentru a zdrobi decisiv această manipulare criminală. De aceea uneori vă poate părea că orbecăiesc între tot felul de variante care pot explica istoria acelor timpuri. Vreau însă să înţelegeţi că este foarte greu să pătrunzi în asemenea condiţii în ADEVĂRUL evenimentelor de atunci şi în acest context îmi “permit” uneori să fiu ezitant până când lucrurile se vor clarifica cumva.
De exemplu, dacă pornim de la ideea că Marea Epurare stalinistă din anii 30 a pornit de la dorinţa lui Stalin de a scăpa de tutela Ocultei, atunci iar trebuie să rescriem o parte importantă a celui de-al doilea război mondial! Este posibil ca aceşti conspiratori să-l fi asmuţit pe Hitler împotriva URSS. Cum puteau ei face asta? Simplu, chiar arătându-i lui Hitler planurile originale ale conspiraţiei care prevedeau un atac masiv dinspre Est pentru ocuparea întregii Europe! Istoria ne spune că la un moment dat Hitler “a aflat” că este în pericol de a fi atacat de Stalin, dar nu spune de unde a aflat şi cum! Ulterior, când Hitler a atacat devastator URSS-ul, Stalin era pe punctul să cedeze. Există surse istorice clare, certe, care ne spun că Stalin a cerut generalilor săi să transmită Germaniei dorinţa sa de a încheia pacea şi de a ceda Germaniei orice aceasta cere! Generalul Jukov s-ar fi opus declarând că poate opri atacul german. Asta spune istoria oficială, dar adevărul e altul. Pus în faţa propriei înfrângeri, Stalin a cedat conspiratorilor. Aceştia s-au angajat să salveze URSS-ul şi comunismul (care era tot creaţia lor din timpul primului război mondial). Aşa s-a făcut diversiunea anti-Japoneză, s-au pornit ajutoarele economice britanice şi americane etc... Odată Stalin supus, conspiratorii l-au abandonat pe Hitler şi au sprijinit din toate puterile revenirea Uniunii Sovietice în speranţa realizării planului iniţial.
Nu sunt teorii noi ce spun eu aici... Hitler a spus aceste lucruri pe tot cuprinsul ultimilor ani de război, dar noi ne-am “învăţat” că Hitler era bolnav, paranoic, nebun, criminal şi nu mai dăm nici măcar ascultare mesajelor sale, darămite crezare! Ia să ascultaţi din această nouă perspectivă TOT ce a spus el în mod pulic şi veţi vedea şi auzi acolo tot acest plan descris în detaliu!
Din 1944, după atentatul eşuat la viaţa sa, Hitler a încercat şi el să epureze armata de ofiţerii loiali puterii oculte. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce MII de ofiţeri şi generali au fost închişi şi executaţi deşi e clar că nu puteau fi toţi implicaţi în acel asasnat executat de un singur general? Iar “marea” rebeliune împotriva lui Hitler a fost înfrântă de un singur batalion de soldaţi din capitala germană condus de un ofiţer care a vorbit cu Hitler la telefon şi i-a recunoscut vocea!
Cel mai mare spion al Ocultei în tabăra lui Hitler a fost chiar şeful spionajului german, Amiralul Canaris. Hitler a descoperit duplicitatea acestuia abia spre sfârşitul războiului şi a ordonat executarea sa, dar Canaris apucase deja să lucreze foarte mult în favoarea Ocultei, inclusiv să transmită acesteia toate planurile militare germane.
Un alt spion foarte cunoscut aflat în slujba Ocultei a fost Feldmareshalul Erwin Rommel. Când a fost descoperit, acesta s-a sinucis. Rommel a fost mult timp după aceea glorificat chiar şi de forţele militare aliate! Spre sfârşitul războiului, Hitler a fost auzit spunând că regretă că nu a făcut ca şi Stalin, să epureze armata de toţi genealii vânduţi Ocultei înainte de începerea războiului. Apoi, înainte de moartea sa, Stalin a fost auzit spunând că regretă că nu s-a aliat pe bune cu Hitler pentru că împreună ar fi putut birui Oculta!! Tot înainte de moarte, în ultimii săi ani, Winston Churchill a avut o viaţă complet destrăbălată consumând cantităţi imense de alcool, probabil regretând şi el acelaşi lucru, că nu s-a aliat cu Hitler pentru a înfrânge Oculta.
Stalin a fost ucis prin otrăvire de Ocultă. El ştia acest lucru, dar nu mai avea ce face. Contribuise la creşterea atotputerniciei acesteia! Cel care i-a urmat, Leonid Brejnev, de ce credeţi că a condamnat el “crimele lui Stalin”? De nebun? Şi el a fost ulterior detronat de Ocultă. Istoria oficială ne spune că la un moment dat Brejnev fusese arestat de serviciile secrete şi în acest mod a fost îndepărtat de la conducerea statului sovietic. Păi cine naiba putea da ordin să fie arestat cel mai puternic om din URSS?
Roosvelt, preşedintele american, era perfect sănătos înaintea începerii războiului, apoi dintr-o dată s-a “îmbolnăvit” de a stat numai în scaun cu rotile! A murit subit chiar înainte de înfrângerea Germaniei, iar urmaşul său, Truman, s-a făcut remarcat cu o singură “realizare”: aruncarea celor două bombe atomice asupra Japoniei!

Istoria acelor ani trebuie privită altfel! Ca să înţelegem adevărul... E o muncă titanică, iar eu nu pot face decât o mică parte din ea. Voi continua să o fac şi să vă spun aici tot ce înţeleg eu din minciuna care ne-a otrăvit existenţa timp de decenii. Al doilea război mondial nu a fost generat de Adolf Hitler!

Cornl SABOU

P.S. - Aţi auzit de CĂRŢILE scrise de Adolf Hitler? Nu, nu mă refer la arhicunoscuta "Mein Kampf", ci la cea de-a doua sa carte care nu a fost publicată niciodată! Este cunoscută după război sub denumirea "Zweites Buch" şi în ultimii ani au apărut mai multe traduceri contradictorii ale acestei cărţi secrete a lui Adolf Hitler. Vom vorbi şi despre asta cu altă ocazie...

Sfârşitul Lumii (I)

2011-11-05T02:30:00.000-07:00

Avem toate elementele pentru a concluziona că al doilea război mondial a fost declanşat de cercuri oculte de putere (probabil compuse în mare majoritate din evrei) cu scopul de a acapara o putere mondială. Pentru mascarea acestei intenţii s-a lansat sintagma “o nouă securitate mondială” şi această “securitate” este impusă cu forţa (şi cu zeci de milioane de victime ca efect) în toată lumea prin intermediul armatelor “Aliate”.
Noi ne-am învăţat să luăm faptele istoriei (chiar şi a istoriei relativ recente) ca pe o mâncare de dimineaţă ce trebuie digerată repede pentru a ne vedea apoi de treburile mai importante care compun viaţa. În drumul vieţii noastre însă trecem deseori pe lângă oameni care ne opresc şi care ne atenţionează că... Mareşalul a fost cel mai mare erou al istoriei României; că Mişcarea Legionară nu a făcut toate crimele care îi sunt puse în spate de mincinoşii istoriei ci a fost cea mai curată mişcare politică din istorie, 100% dedicată României, românismului şi credinţei sfinte ortodoxe (motiv pentru care legionarii au fost băgaţi în puşcării şi de puterile Aliate occidentale şi de comuniştii sovietici sau români şi de Germania lui Adolf Hitler şi toate astea fără ca împotriva lor să fie adusă vreo acuzaţie gravă); că eroii care ne sunt prezentaţi de filmele americane nu sunt decât criminalii perfecţi ai lumii actuale care ucid şi supun popoare doar de dragul puterii mondiale; că naţionalismul sănătos, adevăratul protector al poporului şi ţării este ostracizat, condamnat şi demonizat tocmai pentru a fi eliminată orice piedică din calea criminalilor politici şi militari mondiali etc... Dacă vrem să ne oprim o clipă şi să-i ascultăm pe aceşti oameni, ei ne vor prezenta imediat zeci, sute de dovezi care să vină şi să demonstreze că ceea ce pare a fi doar o “teorie” ce îţi revoluţionează gândirea şi îţi dărâmă castelele de nisip clădite de manipulatori este de fapt un adevăr dureros. Dar noi nu prea ne oprim să-i ascultăm pe aceşti oameni, iar dovezile... la ce ne-ar folosi? Gândirea “modernă” a devenit extrem de pragmatică. Dacă nu iese un ban din asta de ce să mă preocup? Doar de dragul adevărului istoric şi prezent? CE-I ĂLA ADEVĂR ŞI LA CE FOLOSEŞTE?

Nu vă agitaţi. Dumneavoastră nu sunteţi unul din acei ignoranţi care ne condamnă şi pe noi prin nepăsarea lor. Dovadă în acest sens e tocmai faptul că citiţi acest text. Continui să scriu şi să vă vorbesc nu pentru a vă convinge de ceva ci pentru a vă “înarma”, pentru a vă face puternici în faţa atâtor miliarde de ignoranţi şi a câtorva zeci de mii de reprezentanţi de frunte ai puterii oculte mondiale. Puterea lor e MINCIUNA, diversiunea, şantajul, promisiunea deşartă, manipularea şi banul. Bani nu ştiu să vă învăţ cum să faceţi. Mie mi se pare că banul şi ADEVĂRUL sunt noţiuni duşmane, divergente, opuse, contradictorii. Din minciună poţi face bani, din adevăr nu! Isus a fost sărac...
Cu adevărul însă puteţi face altceva. Să ne amintim...
Trăim cu conceptul (pe care eu îl consider greşit, dar asta e o altă poveste) că începând de la comuna primitivă şi până azi omul a evoluat. Astăzi ne numim “moderni”, uitând că toţi oamenii, la timpul lor, s-au numit aşa, indiferent care era pragul de modernizare atins de societate. Conceptul de “modern” apare doar prin comparaţie cu trecutul. Avem impresia că faţă de trecut am evoluat, urcând mai multe trepte. Ok, am evoluat, dar înspre CE? O evoluţie înseamnă automat o apropiere de CEVA, de un scop, de un alt prag mult mai “înalt”. Să spunem că am evoluat către nicăieri nu “merge”, nu are sens. Deci, către ce am evoluat? Ce mari valori am atins în prezent ca să spunem că în comparaţie cu trecutul am evoluat?
În teorie, societatea modernă s-a structurat având la bază concepte idealiste, transformate în legi. Cartha Drepturilor Omului reprezintă un aparent progres, o civilizare, o recunoaştere a valorii umane la scară planetară. Dar drepturile omului, aşa cum sunt prezentate şi apărate azi, nu sunt decât o sumă de TEORII! În realitate, lumea modernă nu a “descoperit” decât un singur lucru (în plus faţă de civilizaţia trecutului): puterea manipulării, minciunii şi diversiunii! În rest, NIMIC nu s-a schimbat!!!
În trecut, când un rege, un sultan, un han sau un împărat vroiau să cucerească o ţară îi declarau război şi o atacau cu armatele. Liderii aceştia ai istoriei nu-şi ascundeau intenţiile, ba chiar se mândreau cu “agresiunile” lor. Ei guvernau lumea prin impunerea unui respect care provenea din frică. “Eu sunt mai puternic, te supui mie sau te atac şi te omor!” Cam acesta era principiul lor de “guvernare”. Condamnabil pentru “valorile” vremurilor noastre, dar ar trebui să recunoaştem că e mult mai onest decât ceea ce ne e dat să trăim azi. Pentru că azi se întâmplă acelaşi lucru! Doar că nimeni nu mai spune “te atac pentru că aşa vrea muşchii mei” ci suntem îndoctrinaţi cu ideea că ne (te) atacă pentru a respecta, impune, apăra nişte “drepturi” civile, democratice etc. Astăzi, puternicii zilei nu au bărbăţia oamenilor trecutului. Ei nu vor spune azi “Sunt cel mai puternic, te supui mie sau te omor”! Ei te vor minţii! Atât pe tine, ca victimă, cât şi propriul popor care trebuie să susţină această politică agresivă. Chiar dacă nu ai făcut nimic rău în viaţă, EI te vor sataniza atribuindu-ţi chipuri, imagini şi fapte care să îngrozească miliardele de ignoranţi. Pentru că în aceste miliarde stă puterea lor! Şi prin extensie, în ignoranţa lor... Deci, te vor minţii. Şi apoi te vor omorî!
Odată îngroziţi, miliardele de care vorbesc îşi vor vedea mai departe de viaţa lor limitată, complet nepăsători faţă de cei “câţiva” semeni de-ai lor care mor ucişi de tancuri, avioane şi alte arme “democratice”. Nu mai contează că toate valorile în numele cărora se poartă aceste războaie sunt călcate în picioare tocmai prin modul în care sunt purtate războaiele; nu mai contează că, în realitate, demonizatul din mass-media nu se face vinovat de nici una din acuzaţiile care îi sunt aduse şi că însăşi războiul purtat împotriva acestuia este o crimă! NU MAI CONTEAZĂ CĂ TU ÎNSUŢI, IGNORANT FIIND, EŞTI PĂRTAŞ LA ACEASTĂ CRIMĂ, EŞTI UN CRIMINAL!!!
Pe ignoranţa ta au murit oameni. Au fost ucişi. Indiferenţa ta a băgat de vii în pământ copii. Liderii pe care îi admiri azi (chiar şi prin nepăsare) au executat, violat, jefuit şi distrus mame tinere, bătrâni neputincioşi, bărbaţi muncitori. Pentru că soldaţii care au făcut efectiv aceste fapte nu sunt decât extensia voinţei LOR! Vina victimelor este doar faptul că s-au născut în locul nepotrivit. Dacă se năşteau în locul tău (şi tu în locul lor) ai fi strigat cu disperare: TREZEŞTE-TE! NU MĂ UCIDE!
Spuneam, aşadar, că faţă de trecut s-a schimbat (în modul de guvernare) doar înlocuirea voinţei tale de lider, liberă şi clar exprimată, cu promovarea diversiunilor şi minciunilor. Efectul însă este acelaşi: RĂZBOIUL! După părerea mea, se poate spune despre o societate că este cu adevărat EVOLUATĂ abia când a reuşit să elimine total războiul ca modalitate de rezolvare a “problemelor”. Din păcate însă, din cauza politicii promovate de puterea mondială ocultă, astăzi toţi liderii lumii trebuie să se înarmeze pentru a putea lupta alături sau contra jandarmului mondial!
Paradoxal, cei mai mari vizionari şi pacifişti ai istoriei noastre moderne au fost şi cei mai mari războinici! Pentru că nu au avut de ales. Pentru că nu li s-a dat de ales! Unul a fost Napoleon, celălalt Adolf Hitler. Şi pentru că erau geniali, au luptat în războaie şi au cucerit Europa întreagă. Apoi au fost învinşi de numărul mare de ignoranţi înarmaţi şi manipulaţi de adevăraţii criminali.
Napoleon a clădit multe din valorile care formează lumea de azi. În puţinul timp “liber” pe care i-l lăsau inamicii învinşi el construia (şi la propiu şi la figurat) o societate modernă. Instaura prin legi şi decrete concepte noi de guvernare şi dreptate socială. Mobiliza la maxim creativitatea şi stimula progresul (tehnologic şi nu numai) sub orice formă. După ce a fost învins, adversarii săi i-au luat aceste “arme”, le-au pervertit şi au guvernat lumea cu ele! Ceea ce trebuia să fie în slujba OMULUI, pentru dreptatea lui, în sensul bunăstării lui, a fost luat şi transformat în “dreptate” şi “bunăstare” doar pentru cei aleşi! OMUL a rămas captiv în ignoranţa sa şi mai departe supus, dar nu din cauza fricii. Din cauză că “Napoleonii” moderni sunt mai departe ucişi şi deportaţi în insule sociale, departe de “lume”, iar în lipsa acestora nu mai este CINE să asigure şi să protejeze valorile create de modelul napoleonian original!
La fel s-a întâmplat şi cu Hitler...
Adolf Hitler a preluat Germania în cel mai negru moment din istoria acestei ţări. Complet falimentată, distrusă, fragmentată, dezbinată. A UNIT-O şi a ridicat-o din noroi în timp record! A reintrodus în mentalul individului sentimentul propriei valori, al unicităţii sale, ca OM! A investit în concepte de viaţă sănătoase şi în câţiva ani a transformat ţara distrusă într-o superputere mondială. A instaurat sisteme sociale noi şi a creat instituţii unice, dedicate unor scopuri nobile. Ascensiunea lui Hitler şi a Germaniei timpului său demonstrează cât de mare poate fi puterea unui popor care se trezeşte din ignoranţă şi devine activ pe scena politicii mondiale! La fel ca Napoleon, Hitler a fost învins apoi de miliardele de ignoranţi din ţările “cucerite” anterior de puterea ocultă. La fel, tot ce a creat el a fost preluat de învingători, pervetit şi folosit ca armă împotriva popoarelor.
Napoleon şi Hitler s-au ridicat pentru că aveau forţa s-o facă! S-au impus pentru că veneau în sensul aspiraţiilor reale ale popoarelor lor. Au fost iubiţi, adulaţi şi au rămas peste timp ca simboluri pentru că şi-au împlinit menirea, au creat şi consolidat societăţi unice, cu adevărat moderne şi DREPTE! Nu au rezistat pentru că hoardele ignorante (asemeni nomazilor din antichitate, care doar cucereau şi jefuiau) s-au lăsat manipulate şi sacrificate pe altarul intereselor înguste ale puterii oculte. Şi hoardele au învins!
În lumea de azi cu toţii facem parte din hoardele de ignoranţi. Ne temem să fim altfel. Pentru că puterea manipulării, a minciunii şi a ignoranţei este colosală! Ne poate strivi într-o clipă! Nu mai sunt printre noi “napoleoni” şi “hitleri”. Trăim pentru telenovele şi muzică ieftină, vedem lumea printr-o sticlă de whisky şi ne mai şi credem mari şi inteligenţi! Asta e definiţia modernă a ignoranţei. Asta e prosteala cu care suntem duşi de nas la moarte!
Principiul de guvernare “modern” e următorul: “TU eşti important pentru NOI, eşti grozav, eşti inteligent, eşti puternic, eşti cel mai frumos din lume! Tocmai de aceea am pregătit pentru tine o moarte la fel de grozavă, inteligentă şi frumoasă!!” Sfârşit plăcut să aveţi, miliarde de ignoranţi! Si noi la fel, alături de voi. Pentru că DESTINAŢIA spre care “creşte” lumea “modernă” actuală (devenită, poate – între timp, chiar un scop în sine!) este chiar SFÂRŞITUL! Da, sfârşitul lumii!
(va urma)

Cornel SABOU

Transcriptul înregistrării conversaţiei lui Hitler cu Mannerheim - 4 iunie 1940

2011-11-04T13:08:00.000-07:00

Hitler: ... Nici noi n-am ştiut chiar foarte exact ce dimensiuni monstruoase avea înarmarea acestui stat (URSS, n.r.)

Mannerheim: Noi nu ne-am imaginat deloc aşa ceva în Războiul de Iarnă. În războiul de iarnă nu ne-am fi închipuit asta, desigur că aveam impresia că sunt bine înarmaţi, dar nu aşa de bine cum erau în realitate. Iar acum nu mai există niciun dubiu asupra intenţiilor lor.

Hitler: E foarte clar. Au cea mai monstruoasa înarmare la care se pot gândii oamenii. Deci dacă mie mi-ar fi spus cineva că un stat poate alinia 35.000 de tancuri, atunci i-aş fi răspuns: "Aţi înnebunit!"

Mannerheim: 35.000?

Hitler: 35.000 de tancuri. Până acum am distrus peste 34.000 de tancuri. Dacă mi-ar fi spus cineva lucrul acesta, i-aş fi zis... "Dumneavoastră" (...) dacă un general de-al meu mi-ar fi declarat că un stat dispune de 35.000 de tancuri aş fi zis... "Dumneavoastră, Domnul meu, vedeţi totul dublu sau înzecit. Sunteţi nebun, vedeţi stafii!". N-aş fi crezut posibil lucrul acesta. Am găsit fabrici, doar una singură, în Kamiroskaia (?!?) spre exemplu, avea acum doi ani câteva sute (...) habar nu aveam.
Acum se află acolo o fabrică de tancuri, care într-o prima fază avea peste 30.000 de muncitori, iar la terminarea construcţiei peste 60.000 de muncitori, o singură fabrică de tancuri! Am ocupat-o, o fabrică gigantică! Mase de muncitori care însă trebuiau să trăiască ca şi animalele.

Mannerheim În regiunea Donetk?

Hitler: În regiunea Donetk

Mannerheim: Da, dacă ne gândim că au avut libertate să se înarmeze timp de 20 de ani, peste 20 de ani, aproape timp de 25 de ani... şi tot, tot ce au avut au cheltuit pe înarmare, numai pe echipare!

Hitler: Numai! Îi spuneam înainte Domnului Preşedinte (al Finlandei, n. r), că nu mi-aş fi imaginat lucrul acesta înainte, dacă aş fi presimţit asta, atunci mi-ar fi fost şi mai greu, însă decizia (de a atacă URSS, n.r.) aş fi luat-o cu atât mai mult. Pentru că nu aveam altă alternativă. Îmi era clar încă din iarnă '39/'40 că atacul asupra Rusiei trebuia să vină. Însă eu (...) războiul pe două fronturi, el ar fi fost o nenorocire, atunci am fi fost distruşi. Astăzi vedem asta mai bine decât puteam atunci. Atunci am fi fost terminaţi. De fapt eu vroiam, iniţial încă în toamnă anul 1939 vroiam să realizez campania din vest. Numai permanenta vreme proastă pe care am avut-o ne- a împiedicat. Pentru că toate armele noastre erau ... sunt arme "de vreme bună". Sunt foarte fiabile, sunt foarte bune, sunt însă din păcate arme de vreme bună, am văzut asta şi acum în campania aceasta. Toate armele noastre sunt desigur proiectate pentru vestul Europei, şi noi cu toţii am fost convinşi, asta era părerea noastră încă din vremurile vechi, că iarnă nu se poate purta război. Iar tancurile germane nu au fost testate pentru a fi pregătite pentru războiul de iarnă, ci din contra s-au făcut probe pentru a dovedi că iarnă nu se poate purta război. Ar fi fost alta situaţie, mă înţelegeţi, în toamnă lui 1939 mă aflăm mereu în faţă întrebării, iar eu vroiam doar să atac în orice caz! Şi aveam convingerea că voi fi terminat Franţa în şase săptămâni. Însă când s-a pus întrebarea a venit brusc ploaia. Şi vremea ploioasă durează, iar eu cunosc foarte bine regiunea asta franceză; şi nici eu nu am putut ignora punctele de vedere a multor dintre generalii mei, anume că probabil nu am fi reuşit să avansam cu elan, că nu am fi putut exploata arma tancului, că nu am fi putut exploata nici aviaţia cu pistele improvizate pe câmp din cauza ploii, am fost acolo că soldat timp de patru ani în Marele Război.
Şi aşa a venit întârzierea aceasta. Dacă aş fi terminat cu Franţa în anul 1939, altfel ar fi decurs istoria lumii. Aşa a trebuit să aştept până în anul 1940, şi din păcate n-a mers înainte de luna mai, abia pe 10 mai a fost prima zi frumoasă, pe 10 mai am atacat imediat. Pe 8 mai am dat ordinul pentru atacul din 10 mai. Şi pe urmă a trebuit să realizăm această uriaşa mutare a diviziilor din vest către est. Am avut şi acea sarcină, ocupaţia Norvegiei. Şi în aceeaşi clipă s-a abătut peste noi un, astăzi pot să-i spun aşa liniştit, un foarte mare ghinion, şi anume slăbirea care a rezultat în Italia; prin, în primul rând prin situaţia nord-africană, în al doilea rând prin situaţia din Albania şi Grecia, o nenorocire. A trebuit să ajutăm, asta a însemnat pentru noi brusc din nou o împărţire a aviaţiei, o împărţire a diviziilor noastre de tancuri. Când tocmai eram pe cale să pregătim tancurile aici pentru frontul de est, a trebuit din senin să renunţăm la două divizii, două divizii mari, până la urmă au fost trei, şi să suplinim frecvent colo pierderi foarte mari. Au fost lupte sângeroase care s-au dat acolo în deşert. Toate astea ne-au lipsit foarte mult în est, şi nu aveam altă alternativă decât decizia care era inevitabilă.
Am avut pe urmă o întâlnire cu Molotov atunci, şi era foarte clar: Molotov a plecat de la întâlnire decis să înceapă războiul, iar eu m-am despărţit de el cu decizia să i-o iau înainte dacă e posibil. Căci pretenţiile sale aveau că obiectiv final foarte clar stăpânirea Europei.
Pentru noi deja în toamnă lui 1940 s-a pus necontenit întrebarea dacă să provocăm o ruptură. Eu atunci am sfătuit mereu guvernul finlandez să negocieze şi să câştige timp şi să trateze lucrurile diversionist. Pentru că am avut întotdeauna o frică: că Rusia va ataca în mod surprinzător România în toamna târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiţi în toamnă târzie a lui 1940. Dacă atunci Rusia ar fi ocupat sursele de petrol româneşti, păi atunci Germania ar fi fost pierdută! Cu 60 de divizii ruseşti treaba s-ar fi făcut. Atunci noi nu aveam în România forţe militare. Guvernul României ni s-a adresat abia mai târziu, iar ceea ce aveau ei (armată romană, n. r.) ar fi fost ceva ridicol. Ăia trebuiau doar să-şi asigure sursele de petrol. Eu nu puteam să mai încep un război au armele noastre în septembrie sau octombrie, păi asta ar fi fost imposibil. Nici mutarea armatei către est nu o aveam încă pregătită. A trebuit mai întâi să punem în ordine armele. Pentru că în cele din urmă am avut desigur şi de suferit sacrificii în campania din vest. Ar fi fost imposibil să pornim înaintea primăverii lui 1941. Iar dacă rusul ar ar fi ocupat România în toamnă lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat. De aceea şi obiectivul meu a fost de a scurge prin negocieri această perioadă, am fost de puternici răspundem acestor pretenţii de şantaj. Pretenţiile erau pur şi simplu şantaj gol-goluţ. Era un şantaj, ruşii ştiau că nu avem încotro, că eram legaţi în vest, puteau să obţină de la noi orice prin şantaj. Iar abia la vizită lui Molotov am (...)
Astfel negocierile s-au terminat foarte abrupt. Era vorba de patru puncte. Primul punct, care privea Finlanda, libertatea de a se apăra în faţă ameninţării finlandeze. Zic eu: " Nu-mi puteţi spune mie că Finlanda v-ar ameninţă!". Molotov: "Finlanda lucrează împotrivă prietenilor Uniunii Sovietice, aceştia sunt urmăriţi fără încetare". O mare putere nu poate permite să-i fie periclitată existenţa de către un stat mic.
Îi zic: "Păi existenţa Dumneavoastră nu e ameninţată de Finlanda. Nu puteţi să-mi povestiţi mie că existenţa Dumneavoastră ar fi ameninţată de Finlanda". Ba da, ar există şi o ameninţare morală a existenţei unui mare stat, şi ceea ce ar urmări Finlanda ar fi o ameninţare la adresă existenţei morale. Atunci i-am spus că nu vom mai tolera că spectatori pasivi un nou război la Marea Baltică. M-a întrebat care este poziţia noastră în România. Căci noi dădusem garanţia. Dacă garanţia se îndreptă şi împotrivă Rusiei I- am răspuns atunci că nu cred că se îndreaptă împotrivă lor, deoarece "doar nu aveţi intenţia să atacaţi România". "Nu am auzit niciodată că aţi avea intenţia de a invada România. Aţi spus mereu că Basarabia vă aparţine, dar nu aţi spus niciodată că vreţi să atacaţi România", Da, zicea el, că doreşte să ştie precis dacă această garanţie ... (sfârşitul înregistrării)

Sursa: http://www.tracologie.info/

Hitler si Eva Braun

2011-11-02T02:28:00.001-07:00

Page URL:
http://commons.wikimedia.org/wiki/File%3ABundesarchiv_B_145_Bild-F051673-0059%2C_Adolf_Hitler_und_Eva_Braun_auf_dem_Berghof.jpg

The true reason why Germany invaded Poland.

2011-10-12T12:52:00.000-07:00

Executia lui Ion Antonescu

2011-07-19T11:33:00.000-07:00

Adevărul despre cel de-al doilea război mondial - Razboiul ciudat (I)

2011-06-29T00:55:00.001-07:00

A existat o perioadă în aceşti şase ani de război mondial care a rămas în istorie sub denumirea de "război ciudat". Este vorba despre perioada dintre momentul încheierii războiului din Polonia (septembrie 1939) şi momentul atacului german asupra Franţei (mai 1940). În toată această perioadă, deşi exista o stare de război între Germania şi o serie de state, nu doar europene (Franţa, Marea Britanie, Canada etc...), împotriva Germaniei nu s-a întreprins nici o acţiune militară! Istoria oficială tratează cu mare superficialitate această stare şi perioadă de "război ciudat". Se spune că "aliaţii nu erau pregătiţi", şi de aceea ei aşteptau. Aşteptau ce? Să vină Adolf Hitler peste ei? Noi ştim acum (se ştia şi atunci) că armatele reunite ale statelor care au declarat război Germaniei erau mult mai puternice, mai numeroase decât armata germană. Industria de război aliată era, de asemenea, superioară celei germane. Ar fi trebuit ca în momentul declarării războiului, aliaţii (conştienţi de superioritatea lor) să nu permită Germaniei nici ocuparea Poloniei şi nici concentrarea ulterioară de trrupe în vederea atacării Franţei. Aliaţii însă nu au făcut nimic! Nu au protejat nici Polonia (după ce au împins-o la război, oferindu-i "garanţii de securitate", au lăsat-o baltă, să fie sfâşiată de Germania şi URSS) şi nici nu au atacat Germania, nici pe mare, nici din aer, cu atât mai puţin pe uscat. Mai mult, după opt luni de "pregătire de război", în mai 1940, când germanii au atacat Franţa, aliaţii au fost atât de "bine" pregătiţi încât au capitulat în două luni! Cum se poate explica acest aparent paradox? Cum se poate explica perioada de "război ciudat"?
Să vedem mai întâi ce spune istoria oficială... Istoria oficială ne spune că Aliaţii nu doreau război în Europa, de aceea i-au permis lui Hitler să-şi extindă graniţele. Apoi, când pretenţiile acestuia au vrut să atingă integritatea Poloniei, aliaţii s-au opus. S-a ajuns la pericol de război. OK, dacă s-a ajuns în acest moment, atunci aliaţii nu puteau deja să înceapă "pregătirile de război"? Hitler atacă Polonia. Aliaţii, deşi aveau documente semnate cu Polonia prin care îi garantau acesteia securitatea, nu declară IMEDIAT război Germaniei, ci aşteaptă trei zile! DE CE? Când eşti membru al unei alianţe şi aliatul tău e atacat tu intri în război automat, imediat şi necondiţionat! Altfel, ce rost, ce rol mai are o alianţă? Se spune că în aceste trei zile aliaţii au vrut să obţină pacea, cerând Germaniei să-şi retragă trupele. Minciună! Hitler a declarat IMEDIAT că este dispus să-şi retragă trupele, să înceteze războiul din Polonia dacă o comisie internaţională este gata să rezolve diferendul de graniţă dintre cele două state în interesul şi în sensul cererilor germane! Aliaţii nu se aşteptau la o atitudine atât de conciliantă din partea lui Hitler şi au rămas oarecum descumpăniţi! Ca să împiedice oprirea războiului, i-au răspuns lui Hitler prin cea mai absurdă cerere care putea fi făcută în acel moment. I-au cerut nu doar să oprească imediat războiul cu Polonia, ci şi să-şi retragă trupele din TOATE teritoriile pe care le ocupase în ultimii ani, inclusiv din teritoriile care fuseseră luate cu ajutorul Marii Britanii (regiuni din fosta Cehoslovacie)! Evident, Hitler nu a dat curs acelei cereri absurde şi războiul a continuat. În Polonia, pentru că în Vest nu a fost nici un război timp de opt luni!..
Să revenim însă la prima perioadă de "război ciudat", la cele trei zile (1-3 septembrie 1939) în care aliaţii au aşteptat să intre în război. Este vorba de o perioadă extraordinar de importantă pentru tot cursul războiului care a urmat! În cele trei zile s-a hotărât soarta celor şase ani de război. Iată de ce cred au acest lucru....
Ca să poată învinge Germania, Franţa şi Marea Britanie au cerut ajutorul SUA! Din interiorul SUA veniseră până atunci influenţele secrete anti-germane, ori dacă aceste infuenţe au generat război, războiul se câştigă cu mari sacrificii, atât materiale cât şi umane. Aici aveau nevoie europenii de sprijin concret, nu de vorbe. În viziunea lor, SUA trebuia să se implice în război din prima zi, să trimită materiale de război şi divizii care să lupte pe continent alături de aliaţi. Eu cred că anterior puterile europene occidentale primiseră ceva garanţii neoficiale în acest sens din partea SUA. Franţa şi Marea Britanie fuseseră împinse la război cu Germania pe ideea că dacă războiul va începe Statele Unite vor fi alături de ei de la început. În baza acestor garanţii ce le-au fost oferite din partea SUA, Franţa şi Britania se opun Germaniei şi oferă la rândul lor garanţii de securitate Poloniei, garanţii care împing Polonia la război cu Germania. Vine data de 1 septembrie 1939, când Germania atacă Polonia, moment în care puterile europene, în loc să declare IMEDIAT război Germaniei, apelează de urgenţă la ajutorul promis de SUA. În cele trei zile (1, 2 şi 3 septembrie 1939) se poartă cele mai secrete negocieri din istoria războiului! Negocieri care urmau să implice SUA în război, împotriva Germaniei, încă din prima zi! Ce s-a întâmplat mai departe, şi de ce nu a intrat SUA în război (aşa cum le promisese iniţial aliaţilor europeni) veţi afla in materialul urmator...

Cornel SABOU

Foto indedit: Hitler şi Antonescu

2011-06-27T04:04:00.000-07:00

Adolf Hitler şi Mareşalul român Ion Antonescu înainte de atacul împotriva URSS!

Data fotografiei: 10 Iunie 1941

Sursa: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 183-B03212

Autor: necunoscut

Descrierea originială: München, Staatsbesuch Jon Antonescu bei Hitler
Adolf Hitler empfing am 10.6.1941 vormittags, im Führerbau in München in Gegenwart des Reichsaussenministers v. Ribbentrop den rumänischen Staatsführer General Antonescu zu einer mehrstündigen Besprechnung. Im Anschluß daran gab zu Ehren des rumänischen Staatsführers Adolf Hitler einen Empfang. Ubz: Adolf Hitler geleitet seinen rumänischen Gast nach dem Empfang an den Kraftwagen. In der zweiten Reihe v.r. Reichsaussenminister v. Ribbentrop, daneben Generalfeldmarschall v. Keitel. 13.6.41 5903/41

Cu permisiunea: Commons:Bundesarchiv

Cine a declanşat al doilea război mondial? (Victor Suvorov)

2011-06-24T02:08:00.001-07:00

La aceasta întrebare se raspunde în fel si chip. Nu exista o parere unica. Conducerea sovietica, de pilda, si-a schimbat parerea în aceasta problema de mai multe ori. La 18 septembrie 1939, guvernul sovietic comunica într-o nota oficiala ca vinovata de izbucnirea razboiului este Polonia.

La 30 noiembrie 1939, în ziarul Pravda, Stalin mai numea niste "vinovati": "Anglia si Franta au navalit asupra Germaniei, luînd asupra lor raspunderea pentru actualul razboi".

La 5 mai 1941, într-o cuvîntare secreta, tinuta în fata absolventilor Academiei militare, Stalin numea înca un vinovat: Germania.

Dupa terminarea razboiului, cercul "vinovatilor" se largeste. Stalin declara ca al doilea razboi mondial a fost început de toate tarile capitaliste. Conform împartirii lui Stalin, înainte de cel de-al doilea razboi mondial toate statele lumii în afara de URSS, erau socotite capitaliste. Daca e sa-i dam crezare lui Stalin, razboiul cel mai sîngeros din istoria omenirii a fost început de guvernele tuturor statelor, inclusiv Suedia si Elvetia, dar excluzînd Uniunea Sovietica.

Punctul de vedere a lui Stalin, conform caruia vinovati sunt toti, cu exceptia URSS, a prins radacini pentru mult timp în mitologia comunista. În timpurile lui Hrusciov si Brejnev, ale lui Andropov si Cernenko învinuirile adresate întregii lumi s-au repetat nu o data. In timpul lui Gorbaciov, în Uniunea Sovietica s-au schimbat multe, însa nu s-a modificat opinia stalinista privind vinovatii de izbucnirea razboiului. Astfel, în timpul lui Gorbaciov, principalul istoric al Armatei Sovietice, generalul-locotenent P.A.Jilin, repeta: "Vinovatii razboiului n-au fost numai imperialistii Germaniei, ci ai întregii lumi" (Krasnaia zvezda, 24 sept. 1985).

Îndraznesc sa afirm ca, învinuind toate tarile lumii de dezlantuirea celui de-al doilea razboi mondial, comunistii sovietici au ascuns cu buna stiinta rusinosul lor rol de instigatori ai razboiului.

Sa ne amintim ca dupa primul razboi mondial Germania a pierdut dreptul de a mai avea o armata puternica si armament ofensiv, inclusiv tancuri, artilerie grea si avioane de lupta. Pe propriul lor teritoriu comandantii germani au fost lipsiti de posibilitatea de a se mai pregati în vederea unor razboaie agresive. Comandantii germani nu au încalcat interdictiile si nu s-au pregatit de razboi agresiv în poligoanele lor, au facut aceste lucruri... pe teritoriul Uniunii Sovietice. Stalin a pus la dispozitia comandantilor germani tot ceea ce ei nu aveau dreptul sa mai detina: tancuri, artilerie grea, avioane de lupta. Le-a pus la dispozitie institutii de învatamînt, poligoane, cîmpuri de tragere. Stalin a dat comandantilor germani accesul liber în uzinele sovietice de tancuri, cele mai puternice din lume: uitati-va, tineti minte, însusiti-va!

Daca Stalin ar fi voit pacea ar fi trebuit sa împiedice cu orice pret renasterea puterii de soc a militarismului german: caci atunci Germania ar fi ramas o tara slabita din punct de vedere militar, în afara de Germania, ar fi fost slabita Marea Britanic, care nu avea trupe terestre corespunzatoare, si Franta, care îsi pierduse aproape întreg bugetul militar pe un pagubos program de aparare, ridicînd un fel de Mare Zid Chinezesc de-a lungul granitelor sale; dar si alte tari mult mai slabe din punct de vedere economic si militar, în aceasta situatie, Europa n-ar mai fi fost deloc în pragul conflagratiei... Însa Stalin, cu un scop anume, nu precupeteste mijloace, forte si timp pentru renasterea puterii militare germane. De ce? împotriva cui? Desigur, nu împotriva lui însusi! Atunci împotriva cui? Raspunsul este unul singur: împotriva restului Europei.

Renasterea puterii armate a Germaniei este însa doar o jumatate din chestiune. Chiar si cea mai puternica armata nu începe razboiul de la sine. Trebuie, mai înainte de orice, un lider fanatic si nebun, gata sa înceapa razboiul. Iar Stalin a facut foarte multe pentru ca în fruntea Germaniei sa vina un asemenea lider. Cum l-a creat Stalin pe Hitler, cum l-a ajutat sa puna mîna pe putere si sa-si consolideze puterea, este o tema vasta. Pregatesc o carte despre acest lucru. Vom mai vorbi pe aceasta tema, acum sa amintim doar ca Stalin a îndemnat la razboi cu perseverenta si dîrzenie pe nazistii abia veniti la putere, încununarea acestor eforturi este pactul Molotov-Ribbentrop. Prin acest pact Stalin a garantat lui Hitler libertatea de actiune în Europa si a deschis ecluza principala a celui de-al doilea razboi mondial. Cînd pomenim cu vorbe rele pe dulaul care a hacuit jumatate din Europa, sa nu-l uitam pe Stalin, cel care l-a crescut, dîndu-i apoi drumul din lant.

Chiar înainte de venirea sa la putere, liderii sovietici îl denumeau în secret pe Hitler Spargator de Gheata al Revolutiei. Denumirea este exacta si cuprinzatoare. Stalin a înteles ca Europa este vulnerabila numai în caz de razboi si ca Spargatorul de Gheata al Revolutiei va putea sa faca Europa vulnerabila. Adolf Hitler, nefiind constient de acest lucru, a netezit calea comunismului mondial. Prin razboaie fulger, Hitler a îngenuncheat democratiile occidentale, în acest scop el si-a dispersat fortele din Norvegia pîna în Libia. Spargatorul de Gheata al Revolutiei a savîrsit cele mai mari crime împotriva umanitatii si, prin actiunile sale, a dat lui Stalin dreptul moral de a declansa în orice moment Eliberarea Europei, înlocuind lagarele de concentrare brune cu cele rosii.

Stalin a înteles ca razboiul nu este cîstigat de cel care intra primul în joc, ci de ultimul intrat si, galant, i-a lasat lui Hitler infamul drept de a fi instigatorul razboiului, iar el a asteptat cu rabdare momentul "în care capitalistii se vor certa între ei" (Stalin, cuvîntare din 3 decembrie, 1927).

Îl socot pe Hitler un criminal si un ticalos, îl consider un canibal la scara europeana. Însa, daca Hitler a fost canibal, asta nu înseamna ca Stalin a fost vegetarian. S-au facut nu putine eforturi pentru a demasca crimele nazismului si a gasi calaii care au savîrsit cruntele faradelegi sub steagul sau. Aceasta actiune trebuie continuata si aprofundata. Dezvaluindu-i pe fascisti, a trebuit sa-i dezvaluim si pe comunistii sovietici, care i-au încurajat pe nazisti în savîrsirea crimelor si au intentionat sa se foloseasca de rezultatele crimelor acestora.

În Uniunea Sovietica arhivele au fost curatate demult si cu minutie, iar ceea ce a ramas, este aproape inaccesibil cercetatorilor. Am avut fericirea sa lucrez pentru putin timp în arhivele Ministerului Apararii al URSS, însa, absolut constient, aproape ca nu folosesc materiale de arhiva. Am multe materiale din arhivele germane de razboi, dar practic nici pe acestea nu le folosesc. Principala, mea sursa sunt publicatiile sovietice. Chiar si numai acestea sunt pe deplin suficiente ca sa-i puna pe comunistii sovietici la stîlpul infamiei si sa-i aseze pe banca acuzarii, alaturi de fascistii germani, ba chiar înaintea lor.

Principalii mei martori sunt: Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, toti maresalii sovietici din timpul razboiului si multi generali importanti, însisi comunistii recunosc ca ei, cu mîinile lui Hitler, au dezlantuit razboiul în Europa si au pregatit o lovitura prin surprindere asupra lui Hitler, ca sa cucereasca Europa distrusa de el. Valoarea spuselor mele tocmai în aceasta consta: criminalii însisi vorbesc despre crimele lor.

stiu ca multi vor sari în apararea comunistilor. Domnilor, eu am dat în vileag pe comunisti prin afirmatiile lor. Lasati-i sa se apere singuri.

Victor Suvorov

Decembrie 1987

extras din cartea "Spargatorul de gheata"

Foto inedit: Imagine din baraca unde s-a produs atentatul la viaţa lui Adolf Hitler

2011-06-03T01:55:00.000-07:00

Fotografie de la locul atentatului la viaţa lui Adolf Hitler, din 20 iulie 1944

Data pozei: July 1944
Sursa: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 146-1972-025-10
Autor: necunoscut
Descrierea originală:
Attentat vom 20. Juli 1944
Besichtigung der zerstörten Baracke im Führerhauptquartier "Wolfsschanze" bei Rastenburg, Ostpreußen
(v.l.n.r.: X, Bormann, X, Göring, Bruno Loerzer - Generaloberst der Luftwaffe; X)

Foto inedit: Hitler si Marele Muftiu al arabilor din Palestina

2011-05-26T11:42:00.000-07:00

Adolf Hitler si Husseini Amin al Hadj, Marele Muftiu al arabilor din Palestina
Data fotografiei: decembrie 1941
Sursa foto: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 146-1987-004-09A
Autor: Heinrich Hoffmann (1885–1957)
Descrierea originala: Der Grossmufti von Palästina vom Führer empfangen.
Der Führer empfing in Gegenwart des Reichsministers des Auswärtigen von Ribbentrop den Grossmufti von Palästina, Sayid Amin al Husseini, zu einer herzlichen und für die Zukunft der arabischen Länder bedeutungsvollen Unterredung.

Foto inedit: Hitler la biroul sau de Cancelar al Reich-ului

2011-05-20T23:20:00.000-07:00

Data pozei: 1936
Autor: Heinrich Hoffmann
Sursa fotografiei: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 146-1990-048-29A
Descrierea originala: Obersalzberg, Berghof, Adolf Hitler. Kniestück sitzend (auf dem Schreibtisch sitzend, heller Anzug, gepunktete Krawatte, Hoheitsabzeichen auf d.linken Revers; m.verschränkten Armen; in Hitlers Arbeitszimmer). Vgl. Bayerische Staatsbibliothek, Fotoarchiv Hoffmann, Bild-Nr. hoff-1956. Fotografie 1936, in: IB 1937, Sonderheft: Das Deutschland Adolf Hitlers.

Foto inedit: Hitler la Wolfsschanze

2011-05-19T01:09:00.000-07:00

Data fotografiei: Iunie 1940
Sursa foto: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 183-R99057
Autor necunoscut
Descrierea originala a fotografiei:
"Wolfsschanze", Adolf Hitler mit Stab

Zentralbild Faschistenführer Hitler mit seinem Stab im Hauptquartier Im Juni 1940 ließ sich Hitler mit seinem Gefolge, es ist anzunehmen, daß dieses Foto in der "Wolfsschanze" (gebaut von 1940-1942) aufgenommen wurde, im Führerhauptquartier fotografieren. Soweit bekannt vlnr: SA-Obergruppenführer Helmut Brückner, OKH-Adjutant Major Engel, Reichspressechef Dr. Otto Dietrich, Hitlers Begleitarzt Dr. Karl Brandt, Chef des OKW Generaloberst Wilhelm Keitel, Luftwaffenadjutant Generalmajor [Karl] Bodenschatz, Adolf Hitler, Wehrmachtsadjutant Oberst Rudolf Schmundt, SS-Adjutant SS-Gruppenführer Julius Schaub, Chef des Wehrmachtsführungsamtes im OKW General Alfred Jodl, Adjutant Himmler und Verbindungsmann zu Hitlers SS-Gruppenführer Karl Wolff, Leiter der Parteikanzlei Reichsleiter Martin Bormann, Hitlers Leibarzt Prof. Dr. [Theo] Morell, OKW-Adjutant Hauptmann von Below, Reichsbilderstatter der NSDAP Heinrich Hoffmann. Die "Wolfsschanze", ein von Hitler geprägter Name, lag in der Nähe der Stadt Ketrzyn., Wojewodschaft Olsztyn (früher Rastenburg, Amtsbezirk Allenstein), Volksrepublik Polen.

Abgebildete Personen:

Hitler, Adolf: Reichskanzler, Deutschland
Dietrich, Otto Dr.: SS-Obergruppenführer, Staatssekretär Reichspropagandaministerium, Deutschland
Brandt, Karl Dr. med.: SS, 1947 Todesurteil im Nürnberger Ärzteprozeß, Deutschland
Keitel, Wilhelm: Generalfeldmarschall, Ritterkreuz (RK), Heer, Deutschland (PND 118721577)
Bodenschatz, Karl: Generalmajor, Luftwaffe, persönlicher Adjutant Görings, Deutschland (PND 12430205X)
Schmundt, Rudolf: General der Infanterie, Adjutant der Wehrmacht bei Hitler, Deutschland
Schaub, Julius: SS-Gruppenführer, persönlicher Adjutant Adolf Hitlers, Deutschland
Jodl, Alfred: Generaloberst, Ritterkreuz (RK), Heer, Nürnberger Prozeß, hingerichtet 1946, Deutschland (PND 118557602)
Wolff, Karl: SS-Obergruppenführer, General, Adjutant Heinrich Himmlers, 1964 vom Schwurgericht München zu 15 Jahren Zuchthaus verurteilt, Bundesrepublik Deutschland
Bormann, Martin: SA, NSDAP, Leiter der Parteikanzlei, Sekretär Hitlers, Deutschland
Morell, Theo Prof. Dr.: Leibarzt Adolf Hitlers, Deutschland (PND 118583999)
Hoffmann, Heinrich Prof.: Bildberichterstatter der NSDAP, Deutschland
Brückner, Helmuth: 1896-1954; Oberpräsident und Gauleiter von Schlesien, Deutschland

Poze inedite: Hitler la Turnul Eiffel

2011-05-18T13:23:00.000-07:00

Descrierea originalaa a pozei:
Paris, Eifelturm, Besuch Adolf Hitler

Zentralbild II. Weltkrieg 1939 - 45 Nach der Besetzung Frankreichs durch die faschistische deutsche Wehrmacht im Juni 1940 besucht Adolf Hitler Paris. UBz: Adolf Hitler mit seiner Begleitung nach der Besichtigung des Eifelturms. vlnr: SS-Gruppenführer Wolff, [Architekt Hermann Giesler], dahinter Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel, SA-Gruppenführer Wilhelm Brückner, Reichsminister Albert Speer, Adolf Hitler, dahinter Reichsminister Martin Bormann, [Bildhauer Arno Breker], Reichspressechef Staatssekretär Otto Dietrich. 5527-40

Abgebildete Personen:

Brückner, Wilhelm: SA-Obergruppenführer, Chefadjutant Hitlers, Deutschland
Bormann, Martin: SA, NSDAP, Leiter der Parteikanzlei, Sekretär Hitlers, Deutschland
Dietrich, Otto Dr.: SS-Obergruppenführer, Staatssekretär Reichspropagandaministerium, Deutschland
Keitel, Wilhelm: Generalfeldmarschall, Ritterkreuz (RK), Heer, Deutschland (PND 118721577)
Hitler, Adolf: Reichskanzler, Deutschland
Speer, Albert Prof. Dr.: Reichsminister für Rüstung und Kriegsproduktion, Architekt, Deutschland (PND 118615998)
Breker, Arno Prof.: Bildhauer, Deutschland
Giesler, Hermann Prof.: 1898-1987; Architekt, Generalbaurat für München, Reichsbaurat für Linz, NSDAP-Mitglied, Deutschland (PND 118539221)

Data pozei: 23 June 1940

Sursa: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 183-H28708

Foto inedit: Adolf Hitler în campanie electorală, Februarie 1932

2011-05-17T00:16:00.000-07:00

Descriere foto: Hitler, Adolf: Reichskanzler, Deutschland, February 1932
Descrierea originală a fotografiei: "Adolf Hitler kandidiert für die Reichspräsidentenwahl! Neueste Aufnahme Adolf Hitlers, welcher von den Nationalsozialisten als Kandidat für die Reichspräsidentenwahl aufgestellt wurde."
Traducerea descrierii originale: "Adolf Hitler în campania pentru alegerile prezidenţiale! Ultima înregistrare a lui Adolf Hitler, care a fost lansat de nazişti ca şi candidat pentru alegerile prezidenţiale."
Sursa foto: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 102-13166
Autor: necunoscut
Cu permisiunea Commons:Bundesarchiv

Foto inedit: Adolf Hitler - 1932

2011-05-16T12:04:00.000-07:00

Hitler, Adolf: Reichskanzler, Deutschland, 1932 (Bundesarchiv_Bild_102-12922,_Adolf_Hitler)

Sursa fotografiei: Deutsches Bundesarchiv (German Federal Archive), Bild 102-12922
Autor: necunoscut
Descrierea originala a fotografiei: Zu den Verhandlungen über die Verlängerung der Amtszeit des Reichspräsidenten von Hindenburg! Der Führer der Nationalsozialisten Adolf Hitler, welcher mit Reichskanzler Dr. Brüning wichtige Besprechungen über die Amtszeitverlängerung des Reichspräsidenten in Berlin führt.
Traducere aproximativa: negocieri privind prelungirea termenului de Presedintele von Hindenburg! Liderul Naţional Socialist Adolf Hitler, în Berlin, poarta discuţii importante cu cancelarul Dr. Brüning despre prelungirea termenului de catre preşedinte.

Arhivele Federale Germane au deschis recent un "depozit" de imagini foto din diferite perioade ale istoriei Germaniei, inclusiv din perioada lui Adolf Hitler. Va vom prezenta periodic imagini culese din aceste arhive, imagini care au fost puse la dispozitia publicului cu ajutorul site-ului commons.wikimedia.org

Hitler, vinovat sau nevinovat? (I)

2011-01-11T01:57:00.000-08:00

Haideţi să vedem, pe scurt, care au fost motivele pentru care Adolf Hitler a fost declarat vinovat de declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Istoria oficială spune că această conflagraţie a debutat la 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia. Timp de trei zile, războiul „mondial” nu este de fapt decât un război germano-polon. Vine însă ziua de 3 septembrie 1939, când Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei, fapt care antrenează în acest conflict şi coloniile de peste mări şi ţări ale acestor două mari puteri. Abia din acest moment războiul capătă un caracter mondial! Pentru a respecta, aşadar, adevărul istoric este corect să precizăm faptul că data reală de începere a celui de-al doilea război mondial este 3 septembrie 1939, iar cei responsabili de escaladarea la scară mondială a conflictului sunt Marea Britanie şi Franţa! Aici nu mai e vorba de o interpretare forţată a evenimentelor, ci de fapte! Nu Adolf Hitler a fost cel care a declarat război mai multor ţări, ci aceste ţări i-au declarat lui un război. Desigur, cei care doresc n-au decât să justifice atacul aliat, să considere că occidentalii aveau „dreptul” să atace Germania din moment ce aceasta a atacat – la rândul ei - ”săracul” popor polonez. Nu asta e problema… Totuşi, explicaţiile de acest fel reprezintă doar un punct de vedere, al învingătorului, pentru că altfel şi Germania are o justificarea asemănătoare pentru atacul ei. Diferenţa e că acum nimeni nu mai vine să susţină punctul de vedere german şi suntem puşi în postura să acceptăm forţat explicaţia învingătorului. Istoricii nu au vrut să respecte adevărul istoric pentru că acceptarea datei de 3 septembrie ar fi dus automat la concluzia că responsabile pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial sunt Franţa şi Marea Britanie, ori măsluitorii istoriei doresc să culpabilizeze cu orice preţ doar Germania!
Bineînţeles, nu ne vom opri aici cu analiza acelui moment. Merită să mergem mai departe şi să analizăm motivaţiile care stau la baza războiului declarat Germaniei de aliaţi pentru a stabili cât de temeinice au fost acestea.
S-a spus, aşadar, că aliaţii nu au făcut decât să reacţioneze la agresiunea Germaniei asupra Poloniei. La o privire superficială, argumentul ar putea părea puternic. Atunci când un stat comite o agresiune asupra altui stat comunitatea internaţională poate interveni atât pentru a proteja o naţiune mai slabă, cât şi pentru a impune un anumit echilibru de putere. Raţionamentul ar fi corect şi în cazul Poloniei dacă n-ar fi scos din contextul evenimentelor de atunci. Evenimentele care au precedat războiul însă, nu lasă loc de o asemenea justificare pentru puterile aliate. Până să atace Polonia, Hitler a mai făcut câţiva paşi asemănători, iar puterile aliate nu doar că nu s-au împotrivit, ci chiar l-au sprijinit pe liderul german şi l-au încurajat!
În 1936, trupele germane au remilitarizat zona Renană, fapt interzis de tratatul de pace de la Versailles, încheiat după primul război mondial. A fost un caz clar de sfidare pe care Hitler l-a făcut la adresa puterilor garante ale tratatului de la Versailles. Conform acestor principii de „drept” europene, s-ar fi impus intervenţia comunităţii internaţionale pentru a pune la punct sfidarea germană. Nu a fost nici o reacţie fermă împotriva gestului făcut de Hitler! Nimeni nu s-a opus… Deşi, dacă ar fi făcut-o atunci, putea obţine rezultate foarte bune întrucât armata germană încă nu era constituită ca o forţă reală şi puternică, aşa cum a fost mai târziu.
În 1938, Germania a anexat Austria. Mobilizându-şi forţele politice din interiorul Austriei care susţineau Germania, Hitler a putut să dea acestei „uniri” un caracter aproape „legal”. Dacă cele două popoare vroiau să fie unite sub un singur stat, cine putea să le conteste acest drept? N-a făcut-o nimeni! Germania s-a mărit considerabil, iar puterile europene au recunoscut acest act.
În 1938/1939, Germania a anexat Cehoslovacia. N-a făcut-o prin război ci prin „negociere directă”, prin presiuni şi cu ajutorul… Marii Britanii şi Franţei! Plecând de la o revendicare socotită legitimă (zona Sudeţilor, populată masiv cu germani), Hitler a încorporat în Reich întreaga Cehoslovacia dând, ca şi în cazul Austriei, o aparenţă de legalitate. S-au semnat documente, acorduri, înţelegeri etc. Puterile aliate au consimţit să susţină politica de acest tip dusă de Germania, ba chiar au făcut presiuni asupra celor care se opuneau pentru ca doleanţele nemţilor să fie împlinite. Şi toate astea se consumau într-o perioadă în care Germania nu însemna mare lucru dacă ar fi fost adusă pe frontul de război. Când Germania a fost slabă, nimeni nu i s-a opus, apoi când a devenit puternică (ajutată chiar de viitorii inamici să devină puternică!) i s-a declarat război! Poate că dvs vă pare (ca şi lui Churchill) o „idioţenie” politică, dar dacă nu e? Dacă toate astea nu sunt idioţenii? Dacă sunt acţiuni, de fapt, bine gândite?
Cazul Cehoslovaciei se aseamănă foarte mult cu cel al Poloniei. Şi într-un caz şi în celălalt Hitler a cerut anumite teritorii, iar cealaltă parte s-a opus. Hitler a ameninţat, iar cealaltă parte a căutat sprijin la aliaţii occidentali. Diferenţa apare în faza finală a problemei. În cazul Cehoslovaciei, aliaţii au acceptat pretenţiile Germaniei şi au silit guvernul de la Praga să accepte situaţia. În cazul Poloniei, aliaţii au oferit Poloniei garanţii de securitate!
Momentul „Polonia” merită studiat cu multă atenţie pentru a înţelege planul avut de conspiratori. Astfel, istoria oficială a evenimentelor este încărcată cu tot felul de date din acea perioadă, unele aparent contradictorii. Pe de o parte sunt documentate unele încercări oficiale ale aliaţilor de a evita conflictul, de a încerca să se obţină de la Polonia o atitudine mai conciliantă în faţa cererilor germane. Pe de altă parte însă, în chestiunile cu adevărat esenţiale s-a constatat o inflexibilitate generală. Persoana din guvernul polonez care controla toate negocierile de pace sau război era ministrul de Externe. Acesta s-a arătat foarte ferm în a nu ceda sub nici o formă în faţa cererilor germane. Indiferent de celelalte discuţii care au avut loc, de demersurile făcute de alţi politicieni sau oameni de afaceri, când venea rândul ministrului de externe acesta era inflexibil. Personal, cred că a fost una din persoanele cheie care trebuia să facă posibil acest conflict şi s-a mizat foarte mult pe ”fermitatea” lui! De asemenea, chiar dacă pe alocuri guvernul de la Varşovia era îndemnat să fie mai conciliant, în acordurile ferme încheiate între Marea Britanie şi Polonia se spune clar că Polonia va fi protejată să-şi apere graniţele.
O situaţie mai ciudată a fost în cazul Franţei. Franţa s-a alăturat politicii duse de Marea Britanie în privinţa problemei germano-polone, dar Franţa nu avea acorduri directe şi ferme cu Polonia. De altfel, în Franţa a existat un curent foarte puternic în favoarea neimplicării statului francez în problema poloneză. Mergând alături de Anglia, guvernul francez s-a îndepărtat oarecum de spiritul maselor şi asta s-a văzut ulterior atât în slaba capacitate de luptă demonstrată de armata franceză cât şi în modul în care naţiunea franceză s-a supus ocupaţiei germane. Pentru cei care nu ştiu, să spunem că pe frontul sovietic a luptat şi o mare unitate franceză, formată din voluntari care au îmbrăcat uniforma germană pentru a lupta contra bolşevismului!
În fine… Ideea de bază e că deşi existau şanse reale de se ajunge la o împăcare în termeni rezonabili, între guvernele german şi polonez, au existat persoane (din tabăra Aliaţilor) care au blocat orice cale de a se evita războiul. Pe de o parte, prin politica dusă în ultimii ani, Germania a fost încurajată şi sprijinită să obţină teritoriile pe care le revendica, pe de altă parte această susţinere a mers doar până înainte de ultimul pas. Atunci a început războiul! Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler şi-ar fi recuperat liniştit Danzigul şi coridorul polonez? Exista „riscul” ca Hitler să nu mai dorească nimic şi să nu mai poată constitui o „ameninţare” pentru politica europeană! Conducătorul german se putea preocupa exclusiv de opere de arhitectură sau de construirea Reichului de 1000 de ani în care să domnească pacea şi fericirea (aşa cum este consemnată această intenţie în câteva lucrări)! Hitler trebuia ”îmbarcat” în „ultimul tren spre Iad” disponibil, şi acesta era ”trenul” polonez. (va urma)

Cornel SABOU

Manipularea conştiinţelor (V)

2011-01-11T01:47:00.000-08:00

Spiritul adevărului

După terminarea războiului, în fiecare ţară s-a aplicat o politică specială de manipulare a conştiinţelor. În această problemă nu a existat o diferenţă majoră între comunişti şi capitalişti. Ambele tabere agreau „ideea” că Adolf Hitler a fost un călău, iar naţional-socialismul german era sperietoarea lumii „civilizate”. Ambele viziuni aveau scopuri bine determinate: ascunderea adevăraţilor vinovaţi şi mascarea programului de construcţie a noii „securităţi mondiale”. Chiar şi în prezent, una din principalele forme de manipulare este sistemul de învăţământ. Istoria care se predă în şcoli conţine toate aceste aspecte manipulatorii, toate aceste falsuri despre cel de-al doilea război mondial. Pe de altă parte, cercetători particulari vorbesc pe la TV sau scriu prin ziare versiuni ale istoriei acelor timpuri care combat, cu argumente, varianta oficială, dar toate aceste teorii – chiar dacă sunt extrem de bine documentate – rămân doar la acest stadiu, al mediatizării ocazionale. Deşi s-au scris multe cărţi despre porţiuni din adevărul celui de-al doilea război mondial, responsabilii din domeniul învăţământului au rămas orbi, surzi şi muţi în acest domeniu. Aşa se face că oricât efort vor depune oamenii preocupaţi de adevăr, dacă nu se va face un pas înainte prin introducere în programa şcolară a aspectelor istorice reale, şi scoaterea celor false din materia predată, nu se va înregistra un veritabil progres pe calea educaţiei sănătoase. Iată câteva exemple simple, de fapte sau idei care nu pot fi contestate, dar care lipsesc din „documentarea” de bază a elevului:
- războiul al doilea mondial a început la 3 septembrie 1939 (nu la 1 septembrie!) pentru că atunci Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei şi au antrenat în acest război toate coloniile lor, dând astfel conflictului cu adevărat un caracter mondial.
- Ascensiunea la putere, în Germania, a lui Adolf Hitler a fost posibilă şi datorită sprijinului pe care acesta l-a primit de la britanici şi americani. De asemenea, înarmarea Germaniei a fost finanţată de cercurile economice din Anglia şi SUA.
- URSS avea pregătit un masiv atac împotriva Germaniei pe care l-ar fi declanşat la începutul lunii iulie 1941. Hitler a aflat despre intenţiile lui Stalin şi a atacat preventiv la 22 iunie…
- Marile crime de război comise de aliaţi trebuie menţionate şi în manualele de istorie, alături de celelalte, comise de germani.
Ar mai putea fi menţionate şi alte episoade, dar nu e cazul acum să le dezvolt pe toate. Le veţi regăsi în fiecare capitol al acestei lucrări. Ideea este că tânăra generaţie trebuie educată în spiritul adevărului istoric. Doar aşa va putea înţelege evenimentele astfel încât să nu mai permită niciodată escaladarea unui conflict la scară planetară.

Cornel SABOU

Manipularea conştiinţelor (IV)

2011-01-10T02:14:00.000-08:00

Să vorbim puţin şi despre modul ciudat în care a fost tratată Germania ca inamic. Când două tabere sunt în conflict există – teoretic - posibilitatea încheierii unui armistiţiu, a unei păci care să fie favorabilă unei părţi şi defavorabilă celeilalte. În toate timpurile, până în preajma celui de-al doilea război mondial, marile puteri s-au războit doar până când una s-a recunoscut învinsă. Avem ca exemplu chiar primul război mondial, la finele căruia s-au impus Germaniei condiţii umilitoare de pace. Niciodată, în timpul istoriei moderne, până în 1945, nu s-a pus problema unei anihilări totale a inamicului. Din 1942, aliaţii au afirmat clar că nu acceptă decât o capitulare necondiţionată a Germaniei, fapt care era imposibil în primul rând din punct de vedere politic, şi apoi – evident – militar. Nu poţi cere unei naţiuni care nu este înfrântă să capituleze necondiţionat şi să speri, în acelaşi timp, în încheierea războiului! Dacă aliaţii au cerut acest lucru – şi l-au cerut! – apoi asta a fost pentru că ei nu vroiau ca războiul să se încheie! Dacă ar fi pus nişte condiţii (oricare ar fi fost acestea!) exista „riscul” ca Hitler să le accepte şi astfel el ar fi supravieţuit! Aşadar, caracterul celui de-al doilea război mondial a fost unul de anihilare totală, iar nota aceasta a fost impusă de SUA şi Marea Britanie. N-aveţi decât să le găsiţi acestora câte justificări vreţi, dar trebuie să recunoaştem că această situaţie a existat! Stilul acesta nou, de a impune un război total, cu sacrificarea populaţiilor, a oraşelor şi cu milioane de victime nevinovate a fost creat de aşa-zisele puteri democrate, nu de cele fascisto-naziste. Nu pare interesantă constatarea?
Să vedem însă care au fost motivaţiile acestei pretenţii de capitulare necondiţionată… S-a spus că se dorea eliminarea orientărilor politice de tip fascist din Europa. De aceea, cică, pentru Germania şi Italia nu era loc de negocieri, şi nici pentru Japonia, care era un stat numit militarist. O eventuală negociere, în orice condiţii, ar fi dus la menţinerea la putere în interiorul acestor ţări a forţelor politice care ar fi declanşat războiul, şi acest lucru era receptat ca un pericol pentru pacea mondială. FALS! În primul rând să menţionăm că o guvernare cu un vădit caracter fascist s-a menţinut în Europa (nederanjată de nimeni) până târziu, în anii 70. Este vorba de statul spaniol, aflat sub conducerea generalului Franco. Franco a ajuns la putere în Spania, în 1939, ca urmare a războiului civil ce a îngenuncheat republica democratică. Pentru a ajunge la putere, Franco a fost ajutat de Hitler şi Mussolini, atât cu trupe de luptă (vestita Legiune germană „Condor” şi zeci de mii de soldaţi italieni) cât şi cu materii prime necesare ducerii luptelor. La început, pentru că Spania era devastată în urma războiul civil, Franco nu a putut să se alăture lui Hitler în războiul mondial. Mai apoi, când forţele interne i-ar fi permis o implicare, Franco a observat că Hitler şi Germania erau aproape de înfrângere şi nu a vrut să-şi rişte propriul scaun, aşa că a stat de o parte până la sfârşit, menţinând însă un caracter de guvernare de tip fascist, naţionalist. Nici o putere mondială nu a declarat atunci că Spania ar fi un pericol pentru pacea mondială, deşi – repet – până prin anii 70 (când Franco a murit) a fost un stat de tip naţionalist. De ce? Oare dacă Germania lui Hitler ar fi fost lăsată în pace s-ar fi manifestat la fel? Aliaţii vor răspunde că nu, şi vor invoca legenda „spaţiului vital” dorit de Hitler! Acum vedeţi la ce le foloseşte acestora o asemenea legendă?
Adevărul e că judecata de acest tip (capitulare necondiţionată) l-a privit doar pe Adolf Hitler. Italia lui Mussolini şi-a putut negocia ieşirea din război, iar în vara lui 1943 a întors armele, Mussolini fiind arestat de noul guvern. Japonia, şi-a negociat şi ea capitularea. Japonezii cereau un singur lucru: să se garanteze faptul că după încetarea ostilităţilor va fi păstrat pe teritoriul japonez statutul special al împăratului. Aliaţii au respins oferta de pace japoneză, au aruncat bombele atomice, japonezii şi-au păstrat unica revendicare, iar americanii – în final – au acceptat-o! Pacea dintre Japonia şi SUA s-a încheiat chiar în aceste condiţii, cu păstrarea statutului special al împăratului. De ce nu a fost acceptată această condiţie înainte de aruncarea celor două bombe atomice? Ce rost au mai avut bombele dacă până la urmă pacea s-a încheiat în nişte condiţii care existau şi înainte de aruncarea lor? Sunt întrebări concrete la care aliaţii nu vor da niciodată un răspuns concret. Sunt adevăruri care dor… Doare să ştii că un guvern, care reprezintă idealul de democraţie, a putut să arunce două bombe atomice doar pentru a experimenta pe viu impactul unor asemenea explozii! Doare să te ştii cobaiul unor experienţe „democratice” de putere, şi apoi să-i condamni pe nazişti pentru că ar fi făcut „experienţe medicale pe oameni”! În istoria mondială oficială, faptul că dr. Mengele a făcut injecţii prizonierilor de la Auschwitz e mai grav decât că americanii au volatilizat într-o secundă sute de mii de oameni! Nu sunt un om care să nu poată înţelege, la o adică, nişte raţiuni superioare, de stat, dar aceste raţiuni nu trebuie să treacă de ceea ce se înţelege cu adevărat prin cuvântul RAŢIUNE! Nu poţi invoca „raţiunea superioară” pentru a declanşa un război mondial! Nu există o asemenea raţiune! Cei care au gândit şi implementat acest scenariu macabru, folosindu-se pentru asta de statele întregii planete, sunt nişte oameni cu adevărat bolnavi! Unde ne va duce setea lor de putere? Cât de departe vor merge „raţiunile” lor de stat pentru a ne impune constrângeri „democratice”? Personal, sunt adeptul respectării cu sfinţenie a unor valori şi principii statuate prin legi internaţionale valabile pentru toate statele, indiferent de puterea lor militară sau economică. Conform acestei „viziuni”, egalitatea în faţa legii devine oarecum mai importantă decât „libertatea” unora de a se situa deasupra ei! Invocându-se în mod greşit primatul „libertăţilor” de tip democratic ajungem să trăim într-o societate guvernată modern după principiile evului mediu în care cel mai puternic îl domină pe cel mai slab şi îi impune acestuia condiţii („legi”) nenegociabile. Ştiu că orice dominaţie (chiar şi dominaţia principiului egalităţii în faţa legii) nu poate fi impusă decât cu forţa, iar acum, comunitatea internaţională nu are forţa să impună guvernelor principii sănătoase. Nu are forţa militară, poliţienească, dar există o forţă care lucrează în afara graniţelor marilor imperii, fie ele antice sau moderne. Este forţa ADEVĂRULUI! Adevărul pătrunde în inimi şi în conştiinţe şi poate modifica radical comportamente. Nu am inventat eu asta, eu doar am descoperit că această lege a naturii funcţionează! De aceea public… picături de adevăr! (va urma)

Cornel Sabou

Manipularea constiintelor (III)

2011-01-03T02:46:00.000-08:00

O imagine normală

Continui să vă dau citate din cartea scrisă de Traudl Junge… Vorbim, de data asta, despre cadourile pe care Hitler le primea cu ocazia onomasticii sale.

”Cele mai multe din aceste cadouri nu erau destinate uzului personal al lui Hitler. El urma doar să decidă căror persoane lipsite de mijloace materiale să le fie repartizate.”

Astăzi, personalităţile publice sunt obligate prin lege să declare cadourile de valoare primite deoarece foamea de suveniruri de orice fel a ajuns o problemă naţională! Pe de altă parte, ideea ca şefii de stat să doneze cea mai mare parte din cadourile primite se practică peste tot în lume. Nu a fost Hitler un unicat în această privinţă, dar – iată! – a fost în nota generală de normalitate. Din păcate, trebuie să scoatem în evidenţă asemenea exemple simple, banale chiar, pentru a înţelege că atunci când vorbim de Hitler putem vorbi de un tip de lider politic care îşi reprezintă interesele poporului său şi care are comportamente normale. Aşa cum la vremea aceea procedau toate puterile lumii, problemele de graniţă care nu puteau fi rezolvate pe cale diplomatică se tranşau prin război. Germania îşi rezolva pe calea războiului un conflict de interese pe care îl avea cu Polonia. Câteva mari puteri se opuneau. Războiul s-a generalizat. Hitler, în aceste circumstanţe, se comportă normal. Verifica mersul războiului, caută soluţii de pace. În particular, are o viaţă echilibrată, austeră, lipsită de fast şi uneori chiar de confort. Foarte mulţi descriau după război atmosfera „neprietenoasă” care era în buncărul Fuhrerului, frigul pe care trebuiau să-l îndure în timp ce-l ascultau pe acesta, mâncarea sărăcăcioasă care se servea la masă.
Hitler nu a strâns averi personale, nu profita de avantajele funcţiei pentru a-şi satisface pofte personale, nu-şi promova în funcţii rude. În schimb, făcea donaţii foarte multe! Cei mai mulţi generali germani s-au îmbogăţit de pe urma milioanelor de mărci care le-au fost date de Hitler după anumite izbânzi, sau la retragerea din funcţie. Banii proveneau din bugetul de stat, şi nu puţini au fost aceia care i-au fost fideli Fuhrerului având la bază acest interes financiar.
În amintirile secretarei Junge se pot întâlni multe alte exemple de normalitate în ceea ce priveşte comportamentul şi caracterul lui Hitler. Imaginea care rezultă după lectura acestor neînsemnate întâmplări nu este deloc una care să te înspăimânte. Nu descoperi un om cuprins de febra crimei, a exterminărilor, de paranoia şi de alte boli psihice care i-au fost atribuite ulterior. Dimpotrivă, Hitler trăieşte, cum am mai spus, în austeritate. Consumă doar mâncare sărăcăcioasă (legume, ouă, lactate), nu fumează, nu consumă alcool, nu pretinde confort, camera sa este neîncălzită etc.
Istoricii care susţin necondiţionat cauza aliată afirmă că în toată istoria lumii, din toate timpurile, „dictatorii” s-au evidenţiat prin asemenea amănunte aparent onorabile, dar – consideră ei – aceasta nu e decât o mască şi doar „oamenii slabi” s-ar lăsa influenţaţi de acest comportament. Este, dacă vreţi, proba forţei pe care o au aceste figuri celebre ale istoriei din care face parte şi Adolf Hitler! Duşmanii săi, dacă nu pot să-i nege virtuţile, încearcă într-un mod meschin să le pervertească. Mi se pare mult mai sănătos ca profilul fiecărui mare conducător să fie prezentat în lumina sa adevărată, pentru a fi mai uşor de înţeles, de acceptat chiar. Oameni puternici au fost şi Churchill, şi Roosvelt şi – mai ales! – Stalin. Şi cu toate acestea, toţi trei s-au temut de Hitler! În primul rând Stalin a ajuns să fie obsedat de liderul german. Oare toţi aceşti lideri se temeau de un… nebun? Sau dimpotrivă, erau conştienţi de capacităţile extraordinare ale liderului Germaniei de a-şi mobiliza poporul şi armata pentru a lupta până în ultimul ceas?
Amănunte de acest gen, care reflectă normalitatea omului Adolf Hitler, pot fi regăsite în mai toate lucrările memorialistice care privesc acea perioadă. Evident, toate acestea vor „păcătui” prin includerea unor regrete şi opinii personale deplasate, dar acestea sunt note impuse de învingători. Pentru un cercetător independent, preocupat doar de adevărul istoric, judecăţile de valoare postbelice nu reprezintă un reper important. Pentru opinia publică însă, toate aceste acuzaţii târzii, toate interpretările răutăcioase şi comentariile subiective au contat! Oamenii simplii, sătui de război, au luat de bune mistificările pentru că aveau nevoie de un „vinovat”, de cineva pe care să-şi verse amarul pierderii celor dragi. După repetarea obsesivă a minciunilor care îl priveau pe Hitler, publicul a ajuns să le creadă. Astăzi, orice om „normal” când aude numele „Hitler” nu se poate gândi decât la „crimă, nebunie, paranoia, antisemitism, spaţiu vital etc…”.
După război, cei mai mulţi oameni erau interesaţi de refacerea caselor distruse, de un loc de muncă plătit corespunzător, de sărăcie şi boli, pe scurt de intrarea în normalitate. Foarte puţini se mai preocupau atunci cât de criminal a fost, sau nu, Adolf Hitler, sau care va fii soarta Partidului Naţional-Socialist german. Desigur, cât s-a aflat la putere, Hitler a fost iubit de poporul său şi acest lucru este recunoscut chiar şi de inamicii săi. Odată cu moartea sa, mulţi germani şi-au pierdut speranţa într-un viitor cât de cât fericit. Cei mai mulţi se aşteptau la o ocupaţie de durată, răzbunătoare şi nemiloasă. Învingătorii şi-au împărţit Germania, rezultând două „ţări”, RFG şi RDG. Milioane de germani au fost deportaţi atât în lagărele comuniste cât şi în cele occidentale. Sute de mii au murit în condiţii necunoscute nici până azi… Despre „Auschwitz”-ul îndurat de germani nu vorbeşte nimeni şi nici nu va vorbi vreodată. Pentru ei, şi pentru ”holocaustul german”, istoria nu are rezervată nici măcar o pagină! (va urma)

Cornel SABOU

Manipularea constiintelor (II)

2010-12-13T03:26:00.000-08:00

Mărturii forţate

O altă stratagemă folosită de diversionişti a fost obţinerea prin forţă a unor mărturii din partea celor care au trăit pe lângă Adolf Hitler, sau care au avut o funcţie cât de cât importantă în cel de-al III-lea Reich. După război am putut citi tot felul de „memorii” ale unor foşti lideri nazişti, ale unor persoane care au trăit pe lângă fostul lider german. În toate aceste lucrări, fără excepţie (de parcă le-ar fi scris o singură mână!), am descoperit o mulţime de discursuri anti-Hitler şi anti-nazism. Adică, după ce toţi aceşti oameni l-au slujit pe „dictator” până la dispariţia sa, s-au trezit brusc din amorţeală şi au descoperit că ei – de fapt – erau democraţi, că Hitler era un bolnav paranoic şi un criminal, că ei întotdeauna se împotriviseră dictatorului. În cel mai „rău” caz, recunoşteau doar că fuseseră „orbi” sau fermecaţi, vrăjiţi, hipnotizaţi de charisma „nebunului”. Acum, după război, s-au trezit din hipnoză şi pot, în sfârşit, să judece „drept” şi, în consecinţă, să condamne politica şi personalitatea Fuhrer-ului. Evident, aceste lucrări sunt comandate de puterile învingătoare şi nu reprezintă întotdeauna opinia reală a celui ce povesteşte. Cum Hitler nu mai exista, despre el se putea spune acum orice.
Aceste „amintiri” sunt valoroase dintr-un singur punct de vedere. Uneori sunt transcrise anumite discursuri, păreri, opinii ale lui Hitler din anumite momente ale războiului şi – dacă te detaşezi de analiza forţată a autorului, limitându-te să judeci nepărtinitor şi independent aceste afirmaţii – poţi ajunge la unele concluzii interesante despre cel care a fost cândva conducătorul întregii Europe.
Ca un prim exemplu, am să vă citez câteva paragrafe din cartea scrisă de fosta secretară personală a lui Adolf Hitler, Traudl Junge, carte intitulată „Până în ultima clipă” (editura Vivaldi). La un moment dat, aceasta povesteşte cum într-o seară, şeful Agenţiei Germane de Ştiri, Heinz Lorenz, intervine pe lângă Fuhrer sfătuindu-l pe acesta să se relaxeze mai mult:

„Mein Fuhrer, ar trebui să organizaţi un concert în hol. V-aţi putea permite să-i invitaţi pe cei mai buni muzicieni germani, Gieseking, Kempff, Furtwangler etc… La operă nu mergeţi, la teatru nu mergeţi, dar muzică aţi putea asculta…” Hitler respinse ideea: „Nu, nu vreau să-i solicit pe artişti de dragul plăcerii mele personale, dar am putea asculta nişte discuri.”

Iată cum, un şef de stat „atotputernic” nu are „tupeul” de a ordona satisfacerea unor plăceri personale, spre deosebire de şefii zilelor noastre care nu termină bine că încep iar chefurile la care sunt invitate toate vedetele autohtone. Alt paragraf…

"Hitler îşi dorea aproape de fiecare dată acelaşi repertoriu: operete de Lehar, lieduri de Richard Strauss, Hugo Wolf şi Richard Wagner. Singurul şlagăr admis era „Serenada Donkey”. De obicei cu ea se încheia concertul.”

Nebunul, paranoicul, criminalul de Hitler admira muzica simfonică? Wagner şi Strauss? Eu ştiu, de exemplu, că unii preşedinţi contemporani, „autentici” democraţi, se dau în vânt după manele şi aplaudă frenetic nulităţi artistice doar pentru faptul că vin şi cântă „la lansare”! Alt citat:

Hitler îşi invidia oaspeţii pentru ţinuta lor civilă. „Ce bine-i de dvs”, îi spuse lui Brandt care într-o zi splendidă apăruse îmbrăcat în pantaloni de piele. „Mai demult umblam şi eu aşa”… „Dar aţi putea să o faceţi şi acum, mein Fuhrer. Aici sunteţi persoană particulară.” – „Nu, până durează războiul nu dau jos uniforma… La bătrâneţe îmi voi redacta memoriile, mă voi înconjura doar de oameni spirituali şi inteligenţi şi nu voi mai avea de-a face cu nici un ofiţer. Toţi sunt prostănaci, îndărătnici, unilaterali şi obtuzi.”

Iată cum înţelege Hitler să fie solidar cu cauza pentru care luptă. Este doar un mic amănunt, nu foarte important de altfel, dar acesta demonstrează că Hitler credea, chiar şi în intimitatea sa, în justeţea cauzei pe care o apăra. Asemenea gesturi intime de solidarizare, de autocontrol, indică un caracter puternic. Nu vreau să „promovez” acum un Hitler „ideal”, vreau doar să combat imaginea falsă care i s-a creat de criminal paranoic, nebun, mâncător de evrei etc… Sunt convins că şi alţi lideri mondiali au asemenea comportamente normale, fireşti. Nu înţeleg de ce lui Hitler i s-au ascuns aceste comportamente? De ce nu i se recunosc? Hitler a pierdut războiul şi asta e suficient ca să fie condamnat ca învins. Dar nu, istoria face mai mult decât atât! Îi condamnă şi memoria, îi falsifică întreaga viaţă, îi creează pur şi simplu alt portret! De ce? De ce până şi azi, în mileniul trei, numele „Adolf Hitler” este interzis? Diversioniştii vor răspunde imediat: „Pentru că a fost un criminal, cel mai mare criminal”. Dar de ce – întreb eu – de ce nu s-a consumat până acum un PROCES al lui Hitler? Un proces în care să fie condamnat chiar şi post-mortem. Cu probe fizice, juridice pe masă. Să vedem exact care au fost crimele şi cum pot fi ele probate. Se va invoca simulacrul de proces de la Nurnberg, când au fost judecaţi liderii germani care au supravieţuit războiului… Nu, acela nu a fost procesul lui Adolf Hitler! Acela a fost un proces politic clasic, în care învinsul e condamnat de învingător. Şi chiar dacă acceptăm legitimitatea unui asemenea proces, trebuie să recunoaştem că… Hitler a lipsit! Cei acuzaţi, pentru a scăpa cât mai ieftin de judecată, au dat vina pe Hitler. De remarcat însă că judecătorii nu au dat (nici măcar formal) o sentinţă penală concretă prin care să-l declare pe Hitler… criminal! În fine… (va urma)

Cornel SABOU

MANIPULAREA CONŞTIINŢELOR (I)

2010-11-29T05:28:00.000-08:00

Se impun câteva precizări importante cu privire la modul în care, de-a lungul timpului, istoria adevărată a celui de-al doilea război mondial a fost modificată, falsificată şi adaptată intereselor ocultei mondiale. Prin lansarea (şi întreţinerea) variantei oficiale a istoriei se urmăreşte, în primul rând, acoperirea adevăratului plan de dominare mondială, protejarea vinovaţilor, şi menţinerea imperiului de putere rezultat. Eu voi descâlci evenimentele şi voi înlătura minciuna atât cât mă ajută judecata, şi asta nu pentru a-i combate pe conspiratori (nu am puterea aceasta) ci doar pentru a da adevărului puterea să lucreze în conştiinţa publică!
În primii ani de după război, euforia victoriei a fost alimentată constant cu „atrocităţile” comise de nazişti în perioada în care s-au aflat la putere în Europa. Abia atunci a fost făcută publică pretinsa acţiune de exterminare a evreilor prin gazare în lagăre speciale. S-au mai mediatizat diferite „masacre” comise pe câmpurile de luptă, sau compus portrete de adevăraţi criminali în serie, şi peste toate astea trona criminalul numărul unu, simbolul răului, Adolf Hitler. Dezvăluirile învingătorilor au şocat ani la rând opinia publică mondială şi a întărit convingerea ei asupra faptului că naziştii şi-au meritat soarta, că Hitler a fost cel mai mare criminal al istoriei.
Vreau să mă refer, pentru început, la acele acuzaţii puse pe seama nemţilor, numite „crime de război”. În realitate, crimele de război nu reprezintă o doctrină politică sau alta, o anumită guvernare, un lider politic sau altul. Aceste manifestări crude, inumane, nu sunt decât expresia concretă a războiului total modern. Toate marile puteri implicate în conflict au comis crime de război! Fiecare parte a fost – mai mult sau mai puţin – autor şi victimă a unor asemenea crime de război. Nu Germania lui Hitler a inventat crima de război, şi - paradoxal – nu naziştii au fost principalii criminali de război! Când spun aceste lucruri mă gândesc la probele, la dovezile pe care ni le dă cel de-al doilea război mondial.
Astfel, în timp ce crimele de război (reale sau imaginare) comise de germani erau intens mediatizate, cele care-i aveau autori pe aliaţi sau pe ruşi erau ascunse, uitate. Se inducea publicului falsa impresie că numai germanii au comis crime de război, iar vinovatul principal era Hitler. Atunci când anumite crime comise de aliaţi ieşeau la suprafaţă datorită unor jurnalişti mai curioşi, sau declaraţiilor făcute de martorii oculari, puterea oficială intervenea imediat şi justifica crima ca fiind absolut necesară pentru câştigarea războiului. Cele două bombe atomice de la Hiroshima şi Nagasaki erau necesare (nu-i aşa?) pentru a forţa Japonia să capituleze (deşi oricum Japonia vroia să capituleze, şi o făcea chiar dacă nu erau lansate bombele); bombardamentele americane asupra oraşelor japoneze (mult mai devastatoare decât cele cu bomba atomică!), care au provocat sute de mii de victime printre civili, au fost adevărate „acţiuni de exterminare”; bombardamentul (deja „celebru”) al oraşului Dresda care, deşi era lipsit de orice obiectiv militar, a trebuit să plătească vina de a exista pe acest pământ cu moartea, într-o singură noapte, a zeci de mii de civili; sutele de mii de prizonieri germani care au fost ucişi fără nici o judecată de aliaţi şi ruşi; zecile-sutele de mii de japonezi care au fost internaţi în lagăre de concentrare doar pentru că erau de origine japoneză (inclusiv cetăţeni americani!); milioanele de femei germane torturate, ucise, violate de ocupanţii sălbatici ruşi şi de „civilizaţii” vestului; munca forţată la care au fost supuşi milioane de germani după terminarea războiului; jefuirea sistematică, organizată, a întregului teritoriu german de către toate puterile ocupante etc… Lista crimelor comise de puterile învingătoare este foarte mare. Aici am enumerat doar câteva, la repezeală, pentru exemplificare.
Istoricii aserviţi noii puteri muşamalizau aceste fapte, le (re)interpretau şi – în final – concluzionau că erau… acte de eroism! Eu vă spun că o crimă este o CRIMĂ, indiferent de motivele care au stat la baza comiterii ei, iar autorul ei se numeşte CRIMINAL! Hitler a făcut crime de război şi a fost condamnat de istorie. A fost (şi mai este încă) numit „criminal”. Roosvelt, Stalin, Churchill au făcut crime de război şi nu au fost condamnaţi de istorie. Ei sunt numiţi „eroi”!
Aşadar, metoda aceasta a exagerării crimelor de război comise de nemţi şi a ascunderii adevărului (sau denaturării lui) când e vorba de crimele comise de „ai noştri” au dus (timp de decenii) la formarea unei opinii generale eronate despre armata germană şi despre conducătorii ei. (va urma)

Cornel SABOU

Adevarul (VII)

2010-11-25T06:52:00.000-08:00

Ideea principală

În încheierea acestui prim capitol, vreau să evidenţiez cea mai importantă idee din marele adevăr care caracterizează al doilea război mondial: a existat un plan de cucerire a lumii prin mijloacele perfide ale acaparării principalelor obiective economice ale fiecărei naţiuni; pentru implementarea acestui plan s-a prevăzut începerea unui război mondial care trebuia să conducă, în primă fază, la ocuparea Europei de către comunism, la lichidarea proprietarilor de mari obiective industriale (în baza normelor de „drept” comuniste care condamnă „exploatarea omului de către om”); apoi la „salvarea Europei” prin intervenţia armatei SUA (sprijinită de „capul de pod” - Marea Britanie) care avea să „elibereze” continentul de puterea sovietică şi să acapareze (direct sau prin interpuşi) toată puterea economică. În ţările „eliberate” se va instala o „democraţie” controlată prin oamenii cheie din guvernele naţionale. Puterea astfel obţinută va fi eternă, deoarece nimeni nu va putea să se revolte împotriva unei dominaţii economice de acest fel. Singurele „instrumente” capabile să creeze anumite probleme acestui sistem complex de dominaţie mondială, partidele politice naţionaliste, de extremă dreapta, au fost interzise prin lege.
Înţelegând la un moment dat acest plan, Adolf Hitler s-a opus! A luptat împotriva statelor manipulate contra sa. A antrenat în această luptă mai multe popoare. A prevăzut ascensiunea sovietică şi a încercat să-i dea o lovitură de moarte printr-un atac masiv. A eşuat în toate planurile sale… A pierdut şi a ieşit din istorie pe uşa din dos. În una din ultimele clipe din viaţa sa cunoscută, a fost întrebat ce se va întâmpla cu… naţional-socialismul? A răspuns: „va dispărea de pe faţa pământului şi va reapărea, probabil, peste vreo 100 de ani, dar doar ca un fel de religie!”…
De la înfrângerea lui Hitler, şi până azi, am asistat la implementarea unui program de supunere treptată a planetei, la mondializarea tuturor valorilor naţionale şi la concentrarea obiectivelor economice în mâinile celor „aleşi”. În prezent, nimeni nu se mai poate opune sistemului (până la urmă, de ce ar face-o?) deoarece acesta a acaparat toată puterea importantă, a „îndobitocit” popoarele, controlează mass-media, iar puterea sa de manipulare este enormă. Chiar dacă s-ar găsi, prin absurd, un nou „Hitler” care să preia puterea într-un stat modern şi care să vrea să lupte împotriva intereselor meschine şi limitate ale conspiratorilor, el va fi înfrânt mult mai repede decât a fost adevăratul Hitler, pentru că azi, în era comunicaţilor ultra-rapide, diversiunile şi manipularea sunt atât de puternice încât ajungi să te lupţi, de fapt, cu propriul popor în loc să lupţi cu „duşmanul” (vezi exemplul lui Nicolae Ceauşescu)!
Vom aborda, în capitolele următoare, detaliile care compun această uriaşă manipulare care a fost cel de-al doilea război mondial şi vom încerca să citim, printre evenimente, adevăratele scopuri care i-au mânat în luptă pe „războinici”…
Nu vreau să închei însă această parte fără a vă mai da un citat relevant…

Zorin Zamfir/Jean Banciu
Tratat de istorie universală – Al doilea război mondial, vol. 1, 1939
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
Pag. 32:
Un rol determinant în noua administraţie Roosvelt l-a avut aşa-numitul „trust al creierului” (Brain Trust), sau „trustul cerebral”, alcătuit dintr-un grup de prieteni intimi ai preşedintelui, economişti şi universitari, care l-au sfătuit permanent şi l-au ajutat efectiv în conducerea statului. Printre ei: H. Hopkins, Rexford G. Tugwell, Raymond Moley, Adolf A. Berle jr. şi Samuel Rosenman.

Aceasta este doar partea văzută a icebergului… „Trustul” care coordona evenimentele mondiale alături de preşedintele american era mult mai larg. Persoanele amintite aici sunt doar partea „tehnică” a problemei, „specialiştii” care implementează proiectul şi care supraveghează în detaliu executarea lui. Cei care l-au hotărât însă, cei care l-au creat cu adevărat trebuie căutaţi în altă parte. E mai puţin important dacă îi vom găsi, sau nu. Relevantă este însă EXISTENŢA lor, şi asta este un lucru dovedit de evenimentele perioadei 1939-1945. (va urma)

Cornel SABOU

Adevarul (VI)

2010-11-22T01:04:00.001-08:00

Moartea lui Churchill

Vreau să vorbesc acum despre o parte a planului secret de implementare a noii securităţi mondiale, o parte care – cred eu – a existat în varianta sa originală, dar a fost imposibil de aplicat în realitate.
Exista în estul continentului un stat care se afla direct în serviciul conspiratorilor. Vorbesc aici de statul comunist sovietic. În această ţară comunistă proprietatea asupra mijloacelor de producţie aparţinea „poporului”, adică nimănui. Eu cred că undeva în varianta sa originală, planul de care vorbeam prevedea o ocupaţie sovietică asupra întregii Europe, cu excepţia Marii Britanii. Dacă s-ar fi putut impune comunismul întregului continent, atunci ar fi fost eliminaţi toţi proprietarii particulari şi întreaga avere a Europei ar fi devenit proprietatea „poporului”. Ar fi urmat probabil câteva decenii de guvernare comunistă, timp în care armata americană s-ar fi pregătit (în spatele „războiului rece” existent) să elibereze Europa. La un moment dat, pornind din insula engleză, s-ar fi produs o invazie americană eliberatoare. Continentul astfel eliberat de comunism ar fi revenit la o viaţă democratică. Evident, cel mai important moment ar fi fost „privatizarea” economiilor eliberate, reconstrucţia economică a ţărilor eliberate de comunism pe baza unor planuri americane.
Pentru ca să se ajungă la acest moment, trebuia ca Germania să-şi confirme statutul de pericol al Europei, să fie în Război cu Franţa, să ocupe Franţa şi apoi, într-un moment prielnic, să fie masiv atacată de milioanele de soldaţi ai URSS. Sovieticii urmau să avanseze pe teritoriul întregului continent şi să elibereze popoarele de nazismul criminal. De aceea, planul lui Stalin de atacare a Germaniei, foarte minuţios pregătit, era cheia întregii „afaceri”! Dezvăluirile publicate de fostul agent sovietic V. Suvorov după anii 90 ne dezvăluie faţa ascunsă a acestui plan secret de invazie a Germaniei. Din moment ce acest plan a existat cu adevărat, ne putem imagina şi noi care ar fi fost consecinţele unui asemenea atac sovietic. Germania, „împrăştiată” pe întreg teatrul european, nu s-ar fi putut opune, ar fi fost devastată. Credeţi că trupele sovietice s-ar fi oprit la Berlin când toată Europa le stătea descoperită în faţă? Eu cred că nu. Ar fi înaintat până la malul oceanului Atlantic ocupând tot. Şi dacă ar fi ocupat tot acest teritoriu, credeţi că Stalin ar fi cedat apoi? Păi, să ne uităm la teritoriile care au fost efectiv ocupate de sovietici până în 1945. Au fost ele cedate de ruşi? NU! Comunismul s-a instalat şi în România, şi în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi o parte a Germaniei, adică în tot spaţiul ocupat. Asta ar fi fost soarta întregului continent dacă Hitler nu ar fi atacat primul, şi dacă aştepta pasiv atacul sovietic! Este important acest adevăr??? Planul a fost dejucat prin faptul că Hitler l-a înţeles şi nu a aşteptat să fie sacrificat. A atacat primul într-o încercare disperată de a distruge colosul sovietic. Faptul că nu a reuşit e o altă „poveste”…
În prima fază a atacului german în Rusia, trupele sovietice au fost înfrânte peste tot. Miile de tancuri care trebuiau să atace Germania au fost distruse sau capturate în primele zile de lupte. Au fost distruse mii de avioane, majoritatea la sol, în locurile unde erau concentrările de tehnică de luptă. Germanii au ajuns la un moment dat la porţile Moscovei! Întreaga lume „ocultă” a intrat în panică. Dacă germanii reuşeau să distrugă Rusia, pe lângă faptul că întregul plan urma să fie dat peste cap, se punea în pericol însăşi soarta conspiratorilor! De aceea, s-au luat măsuri precipitate pentru a-l stopa pe Hitler. Finalul anului 1941 este cel mai important din toată perioada războiului. Pentru cine are ochi de văzut, evenimentele din acel moment ne demonstrează existenţa întregului plan!
Panicaţi de atacul german, planificatorii războiului hotărăsc să introducă în luptă armata americană (mult mai devreme decât se aşteptaseră ei). Se inventează spionul Richard Sorge care i-ar fi dat lui Stalin informaţia capitală că Japonia va ataca SUA şi nu URSS-ul. Pe baza acestei legende, Stalin (care până atunci nu acţionase niciodată pe baza informaţiilor furnizate de spioni – dar iată că acum o face!) transferă cele mai bune trupe ale sale din extremul orient în Moscova reuşind astfel să oprească ofensiva germană. Ca să nu le vină japonezilor vreo „poftă” de a ataca URSS-ul rămas descoperit, SUA opreşte brusc toate exporturile spre Japonia, determinând astfel din partea acestui stat o reacţie violentă. Atacul de la Pearl Harbour se consumă exact în momentul opririi definitive a germanilor la porţile Moscovei. În acelaşi timp, se întâmplă „incredibilul”: Marea Britanie era până atunci duşmanul cel mai înfocat al comunismului sovietic. De altfel, în războiul „civil” din URSS, din anii 20, britanicii s-au implicat puternic. Se implementase astfel în conştiinţa publică ideea că Britania nu va ceda niciodată în faţa comunismului. Omenirea trebuia din timp pregătită pentru „izolarea” Marii Britanii de teritoriul european care urma să fie supus de comunism. Şi totuşi, la finalul anului 1941, conspiratorii intraţi în panică îşi dau arama pe faţă. Marea Britanie şi SUA sunt nevoite să acorde asistenţă economică şi militară URSS-ului pentru ca acesta să reziste în faţa invaziei germane! Duşmanul neîmpăcat al comunismului, Winston Churchill, se vede nevoit să salveze comunismul! Cum vă explicaţi acest paradox??? Se instituie astfel un ajutor americano-englez care va deveni permanent până la finalizarea războiului. Mii de tancuri, de avioane, muniţie de război, hrană şi multe alte echipamente militare (toate astea în valoare de miliarde de dolari) au fost trimise ruşilor gratuit. Niciodată URSS-ul nu a înapoiat acest ajutor. Care ar putea fi considerentele care au forţat SUA şi Britania să facă asemenea cheltuieli? Panica legată de pierderea… Uniunii Sovietice? Păi, ce-ar fi pierdut ele dacă dispărea comunismul, dacă Hitler l-ar fi învins pe Stalin? Nu există nici o explicaţie logică acceptabilă pentru decizia aceasta surprinzătoare de a salva comunismul sovietic. Raţiunile „umanitare” invocate de englezi şi americani sunt penibile. Cât despre „pericolul” reprezentat de Hitler, ce-am mai putea spune din moment ce ştim că încă din 1939 acesta cerea mereu pacea cu puterile occidentale! Chiar şi în momentele de apogeu ale puterii sale, Hitler declara public că-şi doreşte pacea. Unde era pericolul acestei păci? În faptul că Hitler supravieţuia? Hitler n-a supravieţuit, dar a supravieţuit Stalin. A fost acesta mai de folos Europei? A fost cu siguranţă în planul conspiratorilor, dar pentru noi, milioanele de oameni guvernaţi decenii la rând de comunism, cum a fost, bine? Chiar dacă acredităm ideea că dintre două „rele” (nazism şi comunism) aliaţii au ales unul „mai mic” (comunismul) tot nu înţelegem care au fost criteriile de evaluare a răului în acel moment? De ce în perioada 1939-1941 nazismul (venit pe scena Europei în 1933, deci abia de câţiva ani) era mai periculos decât comunismul (care fiinţa din 1918)? Până în acel moment, URSS avusese o politică externă cel puţin la fel de agresivă ca Germania. URSS ocupase jumătatea de est a Poloniei, ocupase statele baltice, atacase Finlanda luându-i o parte din teritoriu, se războise şi cu Japonia… Trecuse, înainte, printr-o „politică” internă dominată de abuzuri, crime şi nedreptăţi de tot felul. Iată o politică militaristă de expansiune prin forţă militară mult superioară în pericol celei germane care atacase militar doar Polonia, restul acţiunilor fiind forţate de situaţie, aşa cum am demonstrat mai devreme!
Dacă însă privim evenimentele din perspectiva enunţată în această carte, atunci lucrurile se leagă. Planul folosirii Rusiei pentru ocuparea Europei a fost dat peste cap. Nu mai putea fi aplicat aşa cum fusese conceput. O vreme, puterile occidentale au stat în aşteptare sperând că ruşii vor putea singuri să răstoarne situaţia şi să ducă mai departe planul iniţial. De aceea, primele invazii aliate s-au produs în teritorii lipsite de importanţă, în Africa (decembrie 1942) şi Italia (iulie 1943). Abia în 1944, când s-a dovedit că URSS nu putea singură să înfrângă Germania, au debarcat aliaţii în nordul Franţei pentru a ataca direct Germania! La acea dată, deja, planul a fost schimbat. S-a acceptat conservarea doar a acelei părţi care urma să fie ocupată de URSS, restul teritoriului urmând să fie eliberat de SUA şi administrat separat după război.
Imediat după terminarea războiului, Churchill a fost schimbat din funcţia de prim ministru al Marii Britanii, dar a fost adus înapoi la putere la mijlocul anilor 50. În acest timp, salvatorul Britaniei a reuşit să înţeleagă şi el planul secret mondial. Chiar dacă fusese unul din actorii principali ai conflictului, chiar dacă susţinuse „legitimitatea” unei noi ordini mondiale, el nu-şi putuse imagina amploarea întregului plan. Churchill, pus în faţa „pericolului” german, acceptase să lupte cu toate forţele sale pentru a-l îndepărta, pentru ca ulterior să înţeleagă că acel „pericol” fusese creat chiar de către cei care l-au împins pe el la putere pentru ca să lupte contra lui! Din motive pe care le putem doar intui, Churchill s-a lăsat la un moment dat pradă unei depresii care l-a dus până în mormânt. Despre Churchill se ştie că în ultimii ani ai vieţii sale se droga şi consuma mari cantităţi de alcool. Ce anume l-a putut face pe acest om puternic să cadă într-o asemenea depresie? Ce l-a putut doborî astfel încât să aibă parte de o moarte ruşinoasă? El, salvatorul Imperiului Britanic, învingătorul lui Hitler, erou al celui de-al doilea război mondial, a căzut victimă propriilor sale îndoieli! Dacă bombele V1 şi V2, împreună cu aviaţia germană şi cu toată „caracatiţa” nazistă din Europa, plus întregul Imperiu militarist al Japoniei n-au reuşit să înfrângă rezistenţa interioară a celui care a fost Winston Churchill, ce anume l-a putut face atât de slab, atât de vulnerabil dintr-o dată? Aceasta este o tristă realitate pe care nimeni nu se străduieşte s-o explice într-un mod credibil. Părerea mea este că Churchill a ajuns să regrete implicarea sa, într-o asemenea măsură, în războiul contra lui Hitler! Reuşind să vadă cu ochii lui destrămarea Imperiului Britanic, să înţeleagă scopurile adevărate ale celui de-al doilea război mondial, să „admire” creşterea imperiului Sovietic, să-i cunoască personal pe noii stăpâni ai lumii, Churchill a regretat! Poate că în beţiile sale îşi imagina cum ar fi arătat Europa (şi lumea întreagă) dacă Marea Britanie ar fi încheiat pace cu Hitler, dacă l-ar fi lăsat pe conducătorul german să lupte liniştit cu ruşii şi să-i înfrângă şi, de ce nu, dacă s-ar fi aliat cu acesta! Nu vom şti niciodată sigur ce a fost în mintea lui, dar vom şti sigur că Churchill nu era un om care să-şi piardă mintea pentru vreun motiv banal. Dacă a rezistat războiului, apoi cu siguranţă de doborât nu l-a putut doborî decât ceva care, într-o formă sau alta, a avut asupra sa un impact mult mai puternic decât avusese războiul! Într-o asemenea situaţie nu puteau fi decât nişte lucruri legate de trecut, pentru că prezentul şi viitorul le mai poţi încă influenţa lucrând la ele. Trecutul, însă, nu-l mai poţi schimba! Churchill a descoperit ceva în trecutul timpului său… Ceva care l-a făcut să cadă neputincios, să regrete şi apoi să moară ca un câine, uitat de toţi! Poate că moartea sa vorbeşte mai mult decât au făcut-o cuvintele sale păstrate în „Memorii”! Noi, dacă vrem, să luăm aminte…
(va urma)

Cornel SABOU

Adevarul (V)

2010-11-16T03:43:00.000-08:00

Gazarea în holocaust

Înainte de a merge mai departe vreau să spun câteva cuvinte despre această întâmplare tristă a istoriei, numită „holocaust”. Varianta oficială este următoarea: în timpul celui de-al doilea război mondial evreii au fost exterminaţi de Germania nazistă condusă de Adolf Hitler. Ei ar fi fost ucişi cu milioanele, atât prin execuţii cât şi prin programe speciale de exterminare. În acest sens, s-a acreditat ideea gazării lor în camere speciale (celebrele „duşuri”) din lagăre de exterminare. După război, în ideea de a menţine neuitate aceste crime săvârşite împotriva evreilor, s-a instituit „holocaustul”, o comemorare menită să amintească mereu suferinţele îndurate de acest popor. În expresia „Holocaust” sunt incluse toate prigonirile îndurate de acest popor în timpul celui de-al doilea război mondial, toate crimele la care ar fi fost supuşi. Holocaustul este „sinonim” cu… Paştele care la evrei aminteşte de ieşirea lor din robia egipteană, cu diferenţa că holocaustul, comemorat acum an de an, aminteşte de perioada aceea dureroasă din anii 30-40. Nu există o definiţie juridică a holocaustului, dar există impusă prin lege o interdicţie. Adică, nimeni nu are voie să conteste faptul că holocaustul a avut loc! Asta, să recunoaştem, e un pic deranjant. Adică, nu e o problemă, pentru orice om sănătos la minte, să recunoască existenţa unui fapt dovedit. În ceea ce priveşte însă pretinsul holocaust, vorbim mai puţin de un fapt dovedit ştiinţific şi mai mult de un lucru „dovedit” prin opinia impusă de cel mai puternic, de cel care a câştigat războiul. Desigur, în comoditatea noastră modernă putem accepta orice ne este impus, indiferent cât procent de adevăr istoric este în această impunere. Dacă însă suntem interesaţi în adevărul pur, curat, netrunchiat, atunci suntem obligaţi să ne punem întrebări şi să căutăm dovezi reale, palpabile, materiale. În acest domeniu însă, doctrina holocaustului cam şchiopătează.
Este foarte adevărat că evreii au suferit enorm în timpul celui de-al doilea război mondial. În multe ţări europene au fost adoptate legi antievreieşti; evreii au fost concentraţi în lagăre şi ghetouri; au fost deseori ucişi fără nici o judecată, deportaţi, schingiuiţi, batjocoriţi, umiliţi, etc… Dacă acesta este holocaustul, atunci da, a existat un holocaust! Dar dacă holocaustul este obligatoriu condiţionat de acceptarea ideii că evreii au fost gazaţi cu milioanele în celebrele duşuri, atunci aici am o rezervă. Până acum, în susţinerea acestei idei nu am văzut decât mărturii, opinii sau „recunoaşteri” ale unor ofiţeri germani aflaţi în captivitate. Dovezi materiale, ştiinţifice, nu există!!! Oare de ce? Ok, acceptăm să credem în istoria gazării evreilor doar pe baza acestor mărturii orale? Sunt aceste mărturii, publicate după terminarea războiului, suficiente pentru elaborarea unei teze ştiinţifice? Dacă specialişti independenţi şi competenţi îmi spun că da, atunci mă supun şi eu acestui curent de opinie. Până atunci însă prefer să fiu rezervat… Voi mai atinge acest subiect pe parcursul cărţii mele şi atunci vom discuta şi din altă perspectivă problema.

Fronturi nedorite

Nu vreau să insist prea mult pe chestiuni care pe lângă faptul că sunt controversate sunt şi lipsite de suport probatoriu clarificator. Am spus, la începutul acestei cărţi, că mă voi referi la temele care pot fi probate prin fapte de necontestat desfăşurate în perioada celui de-al doilea război mondial, şi aşa voi face.
Am vorbit puţin despre motivele care l-au determinat pe Hitler să declare război Statelor Unite. Liderul german descifrase în evenimentele vremii planul de implementare a „securităţii mondiale” şi hotărâse că este mai bine pentru el şi pentru naţiunea germană să nu lase timp colosului american să se dezvolte. Implicate de la bun început în evenimente, Statele Unite trebuiau să acţioneze imediat, ori armata americană nu era încă pregătită pentru un asemenea conflict.
Mai există şi alte evenimente care ne pot conduce la concluzia că Hitler înţelesese în linii mari programul. Unul este momentul declanşării războiului cu URSS. Invazia din est fusese clar motivată de liderul german ca fiind o măsură absolut necesară deoarece la acea dată (22 iunie 1941) armata sovietică era pregătită să declanşeze propria sa invazie în teritoriul german.

Titlu lucrare: „STALINGRAD”
Autor: Antony Beevor
Editura RAO, Bucureşti, 2005
Pag. 24: Ribbentrop: „Atitudinea ostilă a guvernului sovietic faţă de germani şi ameninţarea serioasă reprezentată de concentrarea de trupe ruseşti la graniţa de vest a Rusiei au silit Reich-ul să procedeze la contramăsuri militare.” Ribbentrop a acuzat Uniunea Sovietică de tot felul de fapte, printre care şi violarea militară a teritoriului german.

Din documentele care au ieşit la iveală în ultimele decenii rezultă clar că Stalin îşi propusese un asemenea atac în acel moment. În acest context, cât de mult poate fi condamnat atacul german? Ce avea de ales Hitler? Doar să atace el primul sau să aştepte atacul sovietic, dar ruşii aveau mobilizate în linia întâi mii de tancuri şi avioane, milioane de soldaţi. Să aştepţi senin o lovitură din partea unei asemenea armate însemna sinucidere curată, ori Hitler nu era chiar atât de prost încât să se sinucidă cu mână rusească!
Au fost apoi războaiele din Africa, Norvegia, Iugoslavia şi Grecia. În fiecare din aceste locuri Hitler REACŢIONASE la nişte ameninţări reale existente şi nu acţionase conform unei voinţe proprii de extindere… Mai încolo vom analiza fiecare moment în parte şi în detaliu, acum doar amintesc evenimentele.
În Africa se consuma un război italo-englez. Hitler trimisese acolo, la început, trupe foarte puţine care aveau misiunea doar de a ajuta Italia să nu piardă continentul. Nu-l interesau cuceririle. Când Rommel ajunsese aproape de Alexandria i-a cerut lui Hitler una-două divizii suplimentare ca să-i înfrângă definitiv pe englezi. Hitler l-a refuzat pentru că nu-l interesau cuceririle africane. Nu era chiar dictatorul însetat de cuceriri, aşa cum ni-l prezintă acum istoria oficială. Când englezii au contraatacat cu succes (combinându-şi ofensiva cu debarcarea americană din Maroc şi Algeria din decembrie 1942) Hitler a suplimentat trupele din Africa trimiţând acolo zeci, sute de mii de soldaţi care aveau aceiaşi misiune, de a păstra intact teritoriul italian african.
În Norvegia, atacul german preceda de fapt debarcarea engleză. Englezii vroiau să ocupe Norvegia pentru a bloca importurile germane de fier din Suedia. Hitler a aflat şi a trimis trupe care au ocupat Norvegia şi i-au izgonit pe englezi de acolo.
În Grecia şi Iugoslavia intervenţia germană devenise obligatorie din două motive. Pe de o parte Italia invadase Grecia fără să aibă acceptul german şi înregistra înfrângeri care deveneau periculoase chiar pentru Reich; apoi englezii profitaseră imediat de situaţia creată şi debarcaseră zeci de mii de soldaţi în această ţară. Ce trebuia să facă Hitler? Să-i invite pe toţi în Germania? Nu… Şi-a trimis trupele, i-a izgonit din nou pe englezi din continent şi a luat în administrare teritoriul.
În Iugoslavia, guvernul sârb legitim a hotărât la un moment dat să se apropie prin politica sa externă de Axă. În acel moment, Marea Britanie a sprijinit o lovitură de stat. Noul guvern, instalat prin forţa rebeliunii, s-a alăturat puterilor aliate. În această situaţie, Hitler a decis invadarea teritoriului sârb şi ocuparea acestuia. Iar vin şi întreb: ce avea de ales Hitler? Ce altceva putea să facă în favoarea sa şi a poporului pe care îl reprezenta?
În toate aceste situaţii, deşi pare paradoxal şi incredibil, Hitler a fost silit să ia măsuri militare şi să ocupe teritorii. Nu-i trebuiau lui fronturi de luptă în Balcani sau Scandinavia, dar politica externă britanică îl forţase să ia în calcul aceste variante de forţă, şi apoi să le aplice. (va urma)

Cornel SABOU

Adevarul (IV)

2010-11-15T00:11:00.000-08:00

Integrarea lumii

Noul plan mondial de securitate era conceput până în cele mai mici detalii. Desigur, varianta sa iniţială a fost modificată pe parcurs, în funcţie de cum au evoluat evenimentele. Eu am găsit câteva elemente concrete care, sunt sigur, au contribuit la modificarea ideii iniţiale şi care au dus uneori la schimbări majore. Le vom analiza pe parcurs şi vom vedea în ce măsură acestea sunt sau nu utile pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de realitate în legătură cu planul iniţial.
Personal, cred că scenografii noii ordini nu şi-au imaginat lumea aşa cum a ieşit ea din război. O vroiau oarecum altfel. În 1945, Europa a „sfârşit” împărţită în două. Jumătate îşi păstrase libertatea şi urma să fie administrată după principii de drept democratice, iar cealaltă jumătate intrase sub influenţa comunismului sovietic. În scenariul original, cred că se prevăzuse o altă soartă. Eu am să v-o prezint pe scurt acum, dar pe parcursul acestei cărţi, analizând în detaliu toate elementele care au compus cel de-al doilea război mondial, vom vedea această strategie în toată „splendoarea” sa!
Timp de 50 de ani, după război, Europa de vest a fost „reconstruită” după planuri americane. În timpul acesta s-au construit instituţii europene şi s-a încercat „unirea” intereselor naţionale într-unul general, european. În toată această perioadă, Europa de Est a fost „conservată” de comunism. Când a venit „vremea”, s-a deschis şi lacătul Europei conservate, comunismul a căzut brusc în toate ţările deodată, iar economiile naţionale „eliberate” au fost invadate de „investitori” extrem de binevoitori. Ne-am trezit, peste noapte, chiriaşi în propria noastră ţară! S-a trecut apoi la „integrarea” ţărilor „eliberate” în structurile europene deja consacrate, iar legislaţiile noilor membrii au fost adaptate după cerinţe europene. Într-un cuvânt, am ajuns să fim cu toţii guvernaţi aproximativ după aceleaşi legi şi principii.
În viitorul apropiat vom asista la „integrarea” statelor din teritoriul asiatic. Începutul a fost făcut deja prin „democratizarea” Afganistanului şi Irakului, urmează Iranul, Coreea de Nord etc… În principiu, scenariul de acaparare a statelor din toate continentele va fi asemănător cu cel folosit în al doilea război mondial. Un stat va fi demonizat, pus pe „axa răului”, va fi considerat „agresor” şi „comunitatea internaţională” (reprezentată, evident, de armata SUA) va reacţiona, va înlătura pericolul şi va instaura democraţia. Toate valorile economice ale statului „eliberat” vor fi însuşite de cei care s-au „sacrificat” pe altarul democraţiei şi astfel „caracatiţa” democratică a noii securităţi mondiale se întinde tot mai mult. Diferenţele de atitudine vor fi minore. Pentru America de Sud, de exemplu, sunt convins că se pregăteşte o invazie militară pentru a opri producţia de droguri. În timp, state precum Columbia, Venezuela, Bolivia etc vor fi declarate ca fiind cel mai mare pericol la adresa democraţiilor lumii prin faptul că sunt principale producătoare de droguri. Întrucât guvernele locale nu vor lua măsuri ferme pentru a stopa fenomenul, armata SUA se va simţii obligată să intervină, şi cine va putea să o condamne când „probele” producţiei şi traficului de droguri vor fi covârşitoare? Se va instala şi acolo „democraţia”, iar terenurile ocupate cu plante interzise vor fi reprofilate pe producţia „sănătoasă” de produse agricole.
Africa va fi cea mai uşoară „victimă” a democraţiei. Viaţa sălbatică a acestui continent va justifica intervenţia comunităţii internaţionale pentru a stopa apariţia unor viruşi mortali, pentru implementarea civilizaţiei moderne şi pentru alungarea de la putere a unor dictatori sălbatici. Mai greu va fi cu statele puternice, gen Rusia şi China. Un stat precum e cel chinez nu va putea fi ocupat prin forţă militară, indiferent de pretextul care poate fi invocat. De aceea, cred că această ţară, atunci când îi va veni sorocul, va fi sfâşiată de un război civil. Pe acest fond general de anarhie pot fi aduşi la putere cei câţiva oameni care apoi să focalizeze întreaga politică a Chinei (inclusiv cea economică) pe făgaşul dorit. Rusia va sfârşi cerându-se singură în clanul mondial de putere. Izolată şi cuminte până atunci, Rusia nu va pune nici o piedică planului mondial de securitate. Ea va fi ţinută la respect prin acordarea de anumite facilităţi fiscale, împrumuturi etc. Atunci când va fi integrată structurilor existente, va fi fericire în Rusia, pentru că integrarea va aduce cu sine bunăstare şi creştere economică. Nimeni nu va observa că din nou toate obiectivele economice vor ajunge pe mâna celor aleşi!
Desigur, toate acestea se vor derula pe parcursul mai multor decenii, dar această mişcare nouă îşi are originea în cel de-al doilea război mondial. Atunci şi acolo a început tot!

Promovarea lui Hitler

Să revenim la descifrarea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial… Hitler a fost adus la putere de această organizaţia mondială ocultă. Am convingerea că la început el nu şi-a înţeles rolul, nu ştia că va fi un pion de sacrificiu. Nu ştiu cu ce texte a fost amăgit, dar a acceptat sprijinul şi chiar s-a încrezut în ajutorul primit. Vom vedea în anii ce au urmat ajungerii sale la putere multe acţiuni extrem de îndrăzneţe care au fost făcute având la bază extrema credinţă că este susţinut de puterea aceea nevăzută, sau că aceasta nu se va împotrivi. Aşa a reuşit să aducă în graniţele Germaniei teritoriile austriece şi cehoslovace, deşii toţi generalii săi îi prevesteau un război sumbru. Împotriva oricărei logici politice, Hitler a „câştigat” jocul diplomatic şi comunitatea internaţională a recunoscut achiziţiile făcute, şocându-i prin aceasta chiar şi pe generalii de armată germani care aşteptau deja dezastrul. Aceste prime succese diplomatice i-au creat lui Hitler o aură de invincibilitate şi nimeni nu i s-a mai opus pe viitor, atunci când a luat alte asemenea decizii „curajoase”.
Lui Hitler i s-a lăsat impresia că poate lucra liniştit la refacerea Germaniei mari. Chiar şi după începerea războiului cu Polonia, Hitler era amăgit că va încheia rapid o pace cu puterile occidentale. Nu a trecut mult timp însă şi liderul german s-a „prins” că a fost atras într-o cursă! Şi-a dat seama, la un moment dat, că va fi sacrificat. Singura sa şansă era să supravieţuiască prin forţă, adică prin câştigarea războiului pe terenul de luptă, ceea ce era foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Mulţi istorici s-au întrebat ce l-a apucat pe Hitler să declare război Statelor Unite în decembrie 1941, imediat după atacul japonezilor de la Pearl Harbour? Din punct de vedere strategic, militar şi politic părea o gafă imensă. Vom analiza acest moment mult mai în detaliu într-unul din capitolele viitoare. Vă spun acum doar că Hitler nu era chiar atât de prost cum vor unii istorici să ne înveţe acum. El a înţeles atunci planul mondial de securitate şi a anticipat corect paşii care urmau să fie făcuţi. Ştia că SUA, în spatele războiului cu Japonia (care nu se ducea decât pe câteva insule lipsite de importanţă, cu efective minore), va construi liniştită o armată imensă, foarte bine dotată, cu care va invada teritoriul european ocupat de Germania. Pentru a bloca această construcţie, pentru a nu-i da timp colosului american să se dezvolte, Hitler l-a integrat în războiul său de la început. Astfel, din momentul decembrie 1941 războiul a mai durat aproape patru ani şi nu unul-doi, cum prevăzuseră scenariştii.
În testamentul său original, Hitler a afirmat că nu dorise niciodată acest război în care fusese atras, că a propus mereu pacea şi că a fost refuzat. El a precizat că a cerut rezolvarea pe cale diplomatică a conflictelor şi intereselor mondiale, dar aliaţii tăiaseră deja orice cale de discuţie cu el. Hitler a acuzat că statele conduse de evrei şi cele care slujeau interesele lor au generat acest război, manipulând evenimentele de aşa natură încât omenirea să nu mai poată da înapoi din faţa conflictului militar. Nu ştiu de ce Hitler a identificat aceste puteri oculte cu „evreimea”. Poate că el cunoscuse personal o parte din cei care reprezentau cercul ocult de putere şi poate că aceşti „cunoscuţi” erau evrei. Sau poate existau alte motive… Oricum, Hitler avea obsesia sa că evreii erau responsabili de tot răul care se întâmpla Germaniei şi lumii, şi asta trebuie să fii plecat de undeva. Nu mi se par suficiente explicaţiile care spun că a fost îndoctrinat cu această gândire de anumite cărţi sau broşuri tipărite în vremea adolescenţei sale! Eu nu am elemente concrete într-un sens sau în altul, nu ştiu care sunt „evreii”, sau cei de alte naţionalităţi, care au instrumentat toată această poveste „idioată” (după cum afirmă Churchill), dar mă gândesc că Hitler avea nişte informaţii la bază atunci când îşi formula acuzaţiile. De acord, pe alocuri e posibil să fi fost indus în eroare, dar ca idee generală trebuie să-şi fi format o părere avizată. Doar era vorba de sacrificarea propriei vieţi şi a propriei naţiuni, şi nu cred că putea să greşească până într-atât încât să nu-şi cunoască adevăraţii inamici! Pe de altă parte, noi ştim că evreii au până în ziua de azi o doctrină oficială prin care îşi promovează interesele la nivel mondial. Ei se cred „poporul ales”, ei speră şi cred într-un „Mesia” care le va aduce întreaga lume la picioare etc… Personal, nu sunt foarte interesat de aceste doctrine şi credinţe, dar le urmăresc pentru a putea înţelege mai bine trecutul, prezentul şi viitorul. Nu e exclus, deci, ca evreii să fie implicaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin liderii lor cei mai reprezentativi, în această mişcare mondială care vrea să domine lumea, iar Hitler să fii „citit” contribuţia lor în evenimentele acelor timpuri...

Egalitate?

De-a lungul timpului, cercurile interesate în manipularea evenimentelor au creat mai multe legende cu privire la cel de-al doilea război mondial. Legendele aveau menirea de a crea o anumită imagine, apoi de a menţine peste timp imaginea pentru a ajunge la scopul dorit. Vreau să precizez foarte clar: eu, aici, nu vin să condamn, să acuz o anumită orientare politică sau să justific, să susţin o altă orientare. În acest demers al meu nu sunt interesat de valoarea sau „adevărul” politic ci doar de adevărul istoric. Mă interesează să identific cauzele reale ale celui de-al doilea război mondial, să înţeleg de ce a fost nevoie de un asemenea conflict pentru a trăi ceea ce trăim azi. În varianta oficială a istoriei sunt foarte multe pagini albe, neexplicate în legătură cu asta.
Democraţia aceasta internaţionalistă, care intră cu forţa în sufletele noastre spunându-ne că aşa „este bine” să trăim, că acestea sunt drepturile noastre, că TREBUIE să ne supunem ei, are o teama distinctă. Prin forţa armelor şi prin manipulare se poate impune oricărui stat, aşa cum se şi întâmplă de 60 de ani încoace. Trebuie să precizez însă că acest tip de societate, aparent legitim şi corect, se teme de orice manifestare de tip naţionalist. Dacă azi ar apărea în Europa vreun guvern care să decidă că e mai bine să-şi protejeze valorile sale naţionale în detrimentul valorilor „europene”, internaţionale, ar fi categorisit imediat ca „nazist”, „fascist” sau de altă natură asemănătoare. Această doctrină intolerantă faţă de mişcările politice de tip naţionalist a fost promovată din timpul celui de-al doilea război mondial şi e valabilă până azi. Pentru ca niciodată să nu se mai poată construi vreun stat naţionalist în Europa, mişcările naţionaliste care au guvernat în unele ţări până în 1945 au fost condamnate şi demonizate, chiar dacă unele dintre ele nu s-au făcut vinovate de nici un rău, de nici o crimă, fapt dovedit cu probe indubitabile. Doctrina de tip naţionalist a fost condamnată şi ea, punându-i-se în cârcă fapte demente precum gazarea evreilor şi alte asemenea crime comise, cică, de „naţionaliştii” germani ai lui Hitler. Astăzi, dacă te declari naţionalist român eşti imediat făcut „hitlerist”, „nazist”, „fascist”! Astăzi, dacă-i înjuri public pe americani, pe englezi, pe români sau pe ruşi nu-ţi are nimeni treaba, ţi se spune că eşti liber s-o faci, dar dacă zici ceva, orice cât de cât critic despre evrei, eşti antisemit, hitlerist, nazist etc… Oare de ce libertatea asta de opinie este înţeleasă atât de diferit în funcţie de naţionalitatea fiecăruia? De ce unii, doar pentru că au o anumită naţionalitate, trebuie să fie mai protejaţi decât ceilalţi? Azi, în toată Europa este interzis prin lege să negi „holocaustul”, şi asta deşi legea nu spune foarte clar ce e acela Holocaust! Trebuie să credem cu forţa într-o „idioţenie” cum nu s-a mai pomenit doar pentru că aşa a stabilit un congres al evreimii? Nu contest aici ceva sau altceva, pun doar întrebări pe care le consider legitime. De principiu, sunt solidar cu toţi cei care suferă pe nedrept, cu toţi cei oprimaţi pe criterii atât de arbitrare precum naţionalitatea sau religia. Cred însă că aşa cum nimeni nu trebuie să fie oprimat pentru naţionalitatea sa, tot aşa nimeni nu trebuie să fie favorizat pentru acelaşi motiv! Cred în egalitatea şanselor şi drepturilor, cu adevărat indiferent de origine! Suntem oameni cu toţii, „guvernaţi” în viaţa noastră de aceleaşi nevoi primare, culturale sau religioase şi toţi, fără excepţie, avem dreptul să găsim căi specifice, care să ne identifice, pentru acoperirea acestor nevoi.
Legenda Holocaustului a fost lansată şi întreţinută tocmai pentru a putea interzice din faşă orice mişcare politică de tip naţionalist. O asemenea mişcare trebuie ucisă din start pentru că… a existat un holocaust, iar holocaustul acesta a fost făcut de… naţionalişti!!! Auzind azi, în mileniul III al erei noastre, asemenea fantasmagorii, cu milioane de oameni gazaţi într-o baie cu duşuri, nu pot să nu mă cutremur de nivelul de „idioţenie” la care am ajuns! În fine, vom mai vorbi despre asta… Din nou însă mă simt nevoit să fac unele precizări. Pentru ca spusele mele să nu fie răstălmăcite vin şi afirm că nu mă interesează în mod expres mişcările politice de tip naţionalist. Nu este intenţia mea să prezint naţionalismul ca pe o „victimă” a unor interese politice malefice. Conceptul însă este efectiv interzis la scară planetară, şi această interdicţie de „a crede” mă face curios să ştiu „de ce”? Unde este de fapt pericolul naţionalismului? În ceea ce a însemnat al doilea război mondial? În Adolf Hitler? Păi atunci hai să studiem evenimentele şi să ne lămurim! Poate că aşa şi este, dar e oare greşit să ne punem întrebări şi să căutăm răspunsuri?.. Eu zic că nu… Studiul este o ştiinţă, nu o doctrină politică. Studiind după metode ştiinţifice aflăm adevăruri indubitabile. Să fie aflarea acestui adevăr o problemă? Pentru cine?..
O altă legendă devenită în timp „adevăr” a fost cea privitoare la „spaţiul vital” dorit de Hitler în est. Istoria oficială menţionează faptul că motivul pentru care Hitler ar fi atacat URSS-ul era legat de obţinerea unui aşa-numit spaţiu vital care ar fi fost necesar Germaniei. În toată istoria lumii n-am mai pomenit un motiv atât de pueril ca acesta! Şi totuşi, este acceptat până în zilele noastre. De ce? Pentru că adevărul istoric, foarte uşor de probat, nu se încadrează în planul de manipulare a evenimentelor. Nu se putea accepta ideea că Hitler, prin atacul său, a devansat de fapt atacul sovietic. Nişte cercetători mai atenţi ar fi putut concluziona apoi că Hitler devenea aproape obligat să acţioneze preventiv pentru că alternativa ar fi fost catastrofală pentru el. În acest caz nu ar mai fi putut rămâne în conştiinţa publică drept cel mai mare criminal al tuturor timpurilor. Oricum, acţiunile sale militare de pe frontul de est ne demonstrează (dacă vrem să vedem adevărul) că Hitler a urmărit înfrângerea militară a Rusiei şi nu acapararea de teritorii „vitale”. În 1941 a întors tancurile din drumul lor liber spre Moscova pentru a încercui un milion de soldaţi sovietici la Kiev. În 1942 şi-a concentrat ofensiva pe frontul de sud în încercarea de a neutraliza rezervele de petrol sovietice din Caucaz. Ce spaţiu vital îi ofereau munţii Caucazului? În 1943 a atacat concentrarea de trupe de la Kursk, acţiune gândită mai mult la un nivel tactic decât strategic. Apoi, în 1944 şi 1945 s-a limitat doar la acţiuni de apărare deoarece mijloacele de care dispunea nu-i permiteau să execute atacuri majore. Unde regăsim, în acţiunile sale concrete, vreun interes major în acumularea de spaţiu vital? (va urma)

Cornel SABOU

Adevarul (III)

2010-11-12T04:50:00.000-08:00

Inamicii publici

Evident, acest plan nu putea fi aplicat instantaneu pe tot mapamondul. Nu se puteau elibera brusc toate ţările ocupate. Ar fi fost o anarhie generală şi toate frâiele ar fi scăpat de sub control. Plecând de la realitatea primului război mondial, s-a ajuns la concluzia că un conflict nou, care să aibă cel puţin proporţiile celui dintâi, ar putea permite implementarea întregului „program”. Trebuia, aşadar, creat un „pericol”. Unde? În toate locurile, în toate continentele unde puterile coloniale aveau interese. Care erau acestea? Europa, Asia şi Africa. Acolo erau întinse „imperiile” mondiale moderne. În fiecare continent ţintă trebuia promovat un „agresor”, un „inamic public”, care în primă fază să ocupe, să agreseze şi să domine statele din jur. Când ocupaţia de modă veche (militară) devenea reală intervenea „salvatorul”! Cine era acesta? Datorită multor factori, inclusiv aşezării geografice, salvatorul planetei trebuia să fie statul american, SUA! Acesta va „elibera” continentele de puterile agresoare şi va instala noul concept de viaţă „democratică”. Cum „eliberarea” se face tot prin forţă militară, SUA va avea „argumente” pentru a impune primele guverne supuse, pentru a promova primele legi, pentru a pretinde primele favoruri economice.
Drept urmare, în câteva cuvinte, putem rezuma întregul plan la patru faze principale:
1.declanşarea unui conflict mondial cu teatre de război în Africa, Asia şi Europa.
2.demonizarea mediatică, publică, în fiecare din aceste continente a statului agresor.
3.intervenţia salvatoare a armatei SUA care eliberează lumea de pericolul existent
4.reorganizarea ţărilor eliberate pe principii noi, moderne, democratice, dar în acelaşi timp supuse noului sistem de securitate mondială.
La sfârşit, în spatele negocierilor de pace făcute pe spinarea celui învins, programul de implementare a noului concept de viaţă începe să prindă formă, să se materializeze. Noii lideri locali, promovaţi la putere cu acceptul forţei eliberatoare, vor pune în practică o politică de apropiere faţă de investitorii americani care se vor arăta foarte interesaţi să repare pagubele războiului, să dezvolte sectoarele economice cele mai importante şi să „ajute” astfel poporul să trăiască democratic. Democraţia astfel câştigată este de fapt cumpărată cu preţul pierderii totale a libertăţilor economice. Toate obiectivele economice importante vor ajunge pe mâna salvatorilor. Puţini vor observa asta şi foarte puţini se vor opune. În fond, vorbim de o salvare, nu? Tocmai s-a scăpat de un război devastator, nu? De un criminal paranoic şi însetat de sângele naţiunilor precum Adolf Hitler, nu? De ce să nu ne lăsăm „salvaţi” până la capăt??? Vom descoperii, spre finalul conflictului mondial, că SUA avea (cu totul întâmplător desigur!) planuri foarte vaste şi amănunţite de salvare a ţărilor eliberate, precum celebrul „plan Marschall”. Dar despre asta vom vorbi mai târziu…
Cum vă explicaţi faptul că după ce au câştigat cel de-al doilea război mondial, reuşind să-l învingă pe „cel mai mare criminal al tuturor timpurilor”, Adolf Hitler, SUA, Franţa, Belgia, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie şi-au „pierdut” coloniile? Că în urma unor foarte mărunte mişcări „naţionale” de emancipare (încurajate însă de cercurile interesate) guvernele imperiale au dat imediat înapoi restituind acestor colonii libertatea şi independenţa. După secole de dominare, după un război sângeros de apărare a graniţelor, brusc, aproape deodată, toate aceste ţări renunţă la colonii şi ne trezim într-o lume plină de state „independente”! Iată unul din cele mai interesante efecte ale celui de-al doilea război mondial… Evident, odată devenite independente, noile ţări au aplicat bucuroase planurile de reconstrucţie americane, cu investiţii americane. Ocupaţia militară din trecut a fost retrasă şi s-a instalat treptat o ocupaţie economică totală. Marile obiective economice au rămas tot în mâna celor care le deţinuseră în trecut, dar de această dată nu mai era nevoie de o pază militară. Paza era asigurată chiar de statul altădată ocupat, acum liber. Guvernele locale, „victorioase” în câştigarea „independenţei”, aveau susţinerea totală a populaţiei, şi nimeni nu contesta necesitatea unui ajutor financiar extern. Se „consolidau” astfel democraţia, libertăţile cetăţeneşti şi alte asemenea valori occidentale, americane. Marii actori ai celui de-al doilea război mondial au preluat puterea în statele lor contribuind apoi, printr-o subordonare oarbă, la implementarea conceptului de securitate economică. Eisenhower a ajuns preşedintele SUA, Churchill a preluat din nou puterea în Marea Britanie şi Charles de Gaulle în Franţa.
Apropo de Eisenhower… Dacă veţi urmării ascensiunea sa în ierarhia Armatei SUA, şi apoi în cariera politică, veţi constata nişte lucruri cel puţin ciudate. La un moment dat, acesta a fost luat brusc dintr-un post obscur pe care îl deţinea în statul major al unei mici unităţi din SUA şi promovat direct pe funcţia de Comandant suprem al forţelor aliate din Europa! Nu a fost supus nici unui test, nu a fost o competiţie pentru această funcţie importantă, nimic! Chiar şi lui Eisenhower îi este greu, în memoriile sale, să explice cât de cât plauzibil această promovare extraordinară. Care ar fi explicaţia ieşirii sale din anonimat? Nu am probe, nu am dovezi, dar cred că acesta făcea parte dintr-un cerc select de personaje care îşi dorea cu ardoare să aplice noua doctrină mondială a „păcii”, respectiv să concretizeze planul de securitate mondială! În susţinerea acestei idei nu sunt decât argumente de bun simţ, de logică. Funcţia de comandant suprem al forţelor aliate îi permitea să ia decizii capitale în legătură cu modul de desfăşurare a războiului. Guvernul SUA nu putea fi indiferent în această chestiune. Pregătirea militară a lui Eisenhower şi activitatea sa de până la momentul numirii nu-l recomandau deloc pentru o asemenea funcţie. Din moment ce totuşi a fost numit, ce criterii puteau sta în spatele numirii sale? Dacă cele invocate oficial sunt de-a dreptul penibile atunci nu putem oare căuta explicaţia adevărată într-o zonă mai obscură legată de interesele ascunse ale politicii americane? Eisenhower îşi justifică numirea prin faptul că era cunoscut ca un ofiţer cu „idei” moderne de ducere a războiului şi guvernul său asta căuta. Cât de moderne au fost ideile sale am putut vedea pe front, unde americanii n-au fost capabili să intre în Germania nici pe la sud (prin Italia), nici pe la est (prin graniţa de vest a Germaniei) decât după ce ruşii au rupt frontul şi au silit Wermachtul să transfere mari unităţi pe frontul său de est. În decurs de doar câteva luni, armatele conduse de Eisenhower, deşi beneficiau de mii de avioane, tancuri, tunuri, cu rezerve de muniţie şi combustibil nelimitate, au suferit trei înfrângeri importante în luptele cu „înfrânta” armata germană. Este vorba de operaţiunea „Market-Garden” (invazia Olandei, respinsă de nemţi, cu pierderi grele pentru aliaţi), de atacul executat prin munţii Ardeni de trupele germane în decembrie 44 care a dereglat complet frontul aliat şi a panicat inclusiv cartierul general al lui Eisenhower şi de vasta operaţiune aeriană germană din noaptea de Revelion 44/45 când aproape 1000 de avioane aliate au fost distruse la sol. Dacă mai punem la socoteală şi bombardarea permanentă a Londrei cu rachete V1 şi V2, acţiune care nu a putut fi oprită de aliaţi decât la terminarea războiului, vedem cam care a fost competenţa reală a unui comandant care beneficia de cele mai mari resurse de pe planetă. Desigur, în sprijinul său se poate invoca deznodământul, faptul că până la urmă, mai greu sau mai uşor, războiul a fost totuşi câştigat. Să nu uităm însă că războiul s-a încheiat când ruşii au ocupat Berlinul şi aici meritul lui Eisenhower este aproape nul. În fine, asupra acestor aspecte vom reveni ceva mai târziu…
În vederea începerii conflictelor despre care vorbeam, au fost stabilite, în prima fază, statele „agresoare”, cele care urmau să devină „pericol” pentru securitatea mondială. Acestea au fost Germania (pentru Europa), Italia (pentru Africa) şi Japonia (pentru Asia).
În Asia, Japonia a fost de la bun început încurajată (neoficial) să ducă un război total cu China. Este deja un fapt dovedit din punct de vedere istoric că SUA au finanţat de-a dreptul campania militară a Japoniei împotriva Chinei. Armele „japoneze” provenite din SUA, muniţia produsă cu materie primă provenită din SUA, tancuri şi avioane japoneze care consumau combustibil importat din SUA, toate acestea sunt realităţi istorice care au permis Japoniei să întreţină un război lung şi obositor împotriva unei naţiuni chineze destrămate şi derutate. Nu trebuie să fii mare expert ca să îţi dai seama că în ziua în care toată această finanţare americană va fi oprită, Japonia se va întoarce cu armele sale împotriva Americii. Fără susţinere materială americană japonezii nu puteau lupta. Dacă America îşi oprea exporturile către Japonia, acest stat era obligat ori să capituleze, ori să lupte pentru obţinerea de resurse, şi asta nu se putea face decât extinzând sfera sa de interese militare şi economice către SUA şi Australia. Această întoarcere a armelor s-a şi realizat odată cu episodul „Pearl Harbour” care nu era decât răspunsul Japoniei la încetarea bruscă de exporturi americane către insulă.
Pentru Africa, statul agresor trebuia să fie Italia fascistă. Musolinii, cu ambiţiile sale nemăsurate, era ideal acestui scop. Liderul italian chiar credea că poate reface graniţele vechiului Imperiu Roman, că poate readuce Italia la statutul de mare putere a lumii. Nu trebuia decât ca această poftă de mărire să îi fie încurajată. Momentul crucial a venit chiar înainte de intrarea oficială a Italiei în război, împotriva Franţei şi aliaţilor ei, în 1940. Atunci, guvernul american (solicitat de britanici să intervină), în loc să încerce să atenueze „tensiunea italiană” i-a trimis lui Musolinii un mesaj foarte dur, de ameninţare, determinându-l astfel pe acesta să se alăture definitiv Germaniei. De remarcat că până în acel moment, între Italia şi Germania nu exista o apropiere foarte mare, Hitler şi Musolini având multe disensiuni legate de graniţa comună şi de minorităţile naţionale, în special cea germană din Italia. Musolinii era gelos pe extinderea germană, care acaparase şi Austria, şi Cehoslovacia limitând astfel influenţa italiană doar la perimetrul Peninsulei Balcanice. Toate au fost lăsate însă la o parte atunci când americanii l-au ameninţat pe Musolinii. Liderul Italian s-a hotărât pe loc să se alăture lui Hitler şi împreună cu acesta să-i răpună pe francezi şi englezi. De SUA nu se temea nimeni atunci. Statele Unite erau neutre, iar poporul american era categoric împotriva participării la război. Cu URSS, Hitler avea la acea dată semnat un acord de pace şi prietenie. Care putea fi deci, efectul unei ameninţări? Nu era clar că Musolinii va fi împins către extrema aceea războinică? Să fii fost oare atât de naivi diplomaţii americani, sau vorbim aici de o acţiune conştientă care avea drept scop implicarea Italiei în război?
În Europa nu exista un potenţial agresor mai potrivit decât Germania. După înfrângerea din primul război mondial şi după impunerea unei păci umilitoare, statul german căuta să renască, să-şi revină, să se dezvolte conform cu tradiţiile şi speranţele sale. Acestea puteau fi alimentate până dincolo de ceea ce era suficient pentru o viaţă liniştită. Adolf Hitler a fost promovat şi susţinut să ajungă la putere chiar de către aceste cercuri interesate în apariţia războiului. Şi asta nu pentru că Hitler era perceput ca un războinic, ci pentru că între liderii din generaţia sa se distingea clar ca fiind cel mai ferm, cel mai impunător şi mai carismatic. Era foarte clar, pentru experţii politici, că un model de lider de genul lui Hitler avea să fie urmat necondiţionat de poporul german. Un alt lider, corupt, ezitant, temător nu putea face carieră şi nu putea reunii toate interesele naţionale germane astfel încât, la nevoie, să poată duce un alt război european.
Despre accederea la putere a lui Adolf Hitler şi despre renaşterea naţiunii germane astfel încât aceasta să fie capabilă să ducă în spate un mare război, a scris chiar Winston Churchill, prim-ministrul englez din timpul celui de-al doilea război mondial. Analizând condiţiile care au favorizat accederea lui Hitler la putere, el a identificat mai multe situaţii ciudate. Una dintre acestea a fost legată de condiţiile în care s-a încheiat pacea după primul război mondial, când Germania a fost silită să plătească daune materiale imense către foştii săi inamici. Cum se plăteau acestea când economia Germaniei era în colaps? Ne spune Churchill în memoriile sale, volumul 1, pagina 22:

„Până în 1931, învingătorii, în special Statele Unite, şi-au concentrat eforturile, prin controale străine supărătoare, asupra extorcării reparaţiilor anuale de la Germania. Faptul că aceste plăţi se făceau doar din împrumuturi americane mult mai mari reducea la absurd întregul proces”

Acestea sunt concluziile lui Winston Churchill! Ca să vedeţi cât de mult este confirmată teoria mea de cel care a condus Britania în război vă supun atenţiei alt paragraf din memoriile sale. Dacă îl veţi citi cu atenţie, veţi găsi în acesta comprimarea perfectă a tuturor afirmaţiilor mele de până acum.
După ce a descris situaţia rezultată în Europa după primul război mondial, Churchill se arată extrem de convins că va urma un alt război, mult mai mare decât precedentul, ba chiar că un asemenea război era de dorit! Aşadar, Winston Churchill, „Al doilea război mondial”, editura Saeculum, 1998, Bucureşti, volumul 1, pagina 16:

„Dar viitorul era plin de prevestiri rele. Populaţia Franţei reprezenta mai puţin de două treimi faţă de cea a Germaniei. Populaţia Franţei era staţionară, în timp ce a Germaniei creştea. Într-un deceniu, sau mai puţin, numărul anual al tinerilor germani care ajungeau la vârsta milităriei avea să fie dublu decât al Franţei. Germania a luptat aproape împotriva întregii lumi, aproape singură, şi era cât pe aici să câştige. Cei care ştiau mai mult, ştiau mai bine cum, în diverse ocazii, rezultatul Marelui Război a oscilat în balanţă, ştiau cum întâmplarea şi şansa au întors soarta nemiloasă. Ce perspective mai existau în viitor ca Marii Aliaţi să mai apară cu milioanele pe câmpurile de luptă ale Franţei sau în est? Rusia era în ruină şi în convulsii, transformată fără asemănare în trecut. Italia putea fii de partea opusă. Marea Britanie şi Statele Unite erau despărţite de Europa de mări şi oceane. Imperiul Britanic părea şi el împletit cu fire pe care nu le înţelegeau decât cetăţenii lui. Ce combinaţie de elemente i-ar fi putut aduce înapoi în Franţa şi Flandra pe formidabilii canadieni din Wimy Ridge; pe glorioşii australieni din Villers-Bretonneux; pe neînfricaţii neozeelandezi din Passchendaele; pe hotărâţii din trupele indiene care, în cruda iarnă a lui 1914 au apărat linia de la Armentieres? Când va mai mărşălui pe câmpiile din Artois şi Picardie, Britania paşnică, lipsită de griji, antimilitaristă, cu armate de două sau trei milioane de oameni? Când va mai purta oceanul două milioane din superba bărbăţie a Americii spre Champagne şi Argonne? Măcinată, dublu decimată, dar indiscutabil stăpână a momentului, naţiunea franceză privea în viitor cu mirare îndatoritoare şi cu teamă. Unde era deci acea securitate faţă de care tot ce fusese cucerit părea lipsit de valoare şi viaţa însăşi, chiar în bucuria victoriei, era aproape de neîndurat? Se simţea o nevoie mortală de securitate cu orice preţ şi prin orice metode, oricât de dureroase sau chiar aspre ar fi.”

Iată, aşadar, un Churchill, care imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial credea că un alt război este absolut necesar, indiferent care ar fi riscurile; că Germania şi Italia erau viitorii inamici în acest război „necesar”, şi toate concluziile acestea plecau de la o motivaţie extrem de „naivă”, şi anume faptul că populaţia Germaniei se va dubla în următorul deceniu! În realitate, prin aceste mărturisiri, Churchill dădea glas planului general elaborat de strategii din umbră pentru implementarea noului program mondial de securitate! Dacă mai aveţi vreun dubiu, vă supun atenţiei încă un citat din aceiaşi lucrare, tot volumul 1, pagina 18:

„În timp ce puterile victorioase şi-au însuşit bunuri germane de 1.000 milioane lire, câţiva ani mai târziu, Germaniei i-au fost împrumutate 1.500 milioane lire, în principal de către Statele Unite şi Marea Britanie, permiţând astfel ca ruinele războiului să fie înlăturate rapid în Germania. Istoria va caracteriza toate aceste tranzacţii ca nebuneşti. Ele au ajutat atât la naşterea cursului războiului, cât şi a „furtunii economice”… Toate acestea sunt o poveste tristă de idioţenie complicată, pentru care s-a cheltuit multă muncă şi virtute”

Deosebirea dintre părerea lui Churchill şi cea exprimată de mine este doar faptul că eu nu cred în „idioţenii” politice, ci în manifestarea deliberată a acestor acţiuni „nebuneşti” cu scopul clar de a declanşa un nou război mondial!
Avem în scrierea lui Winston Churchill dovada clară şi de necontestat că au existat forţe americane şi britanice care au finanţat masiv ascensiunea politică a lui Adolf Hitler. Avem certitudinea că exista „cineva” care îşi dorea ca Germania să renască rapid şi să fie aptă pentru a duce un alt mare război. Şi mai aveam confirmată clar intenţia de declanşare a acestui război. Scopul? Instaurarea unei noi „securităţi mondiale” A spus-o (şi) Churchill… În replică, iată ce limbaj de lemn foloseşte istoria oficială pentru a descrie situaţia din acel moment…

Zorin Zamfir/Jean Banciu
Tratat de istorie universală – Al doilea război mondial, vol. 1, 1939
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
Pag.22:

La jumătatea deceniului trei, Germania – marele învins din primul război mondial – datorită oamenilor politici pe care i-a avut şi a muncii pline de abnegaţie a întregii naţiuni, a izbutit, cu abilitate, să-şi refacă economia, să-şi plătească datoriile şi să intre, cu brio, în rândul Marilor Puteri.

Cum spuneam, e mult mai uşor să repeţi o poezie învăţată pe de rost decât să compui una nouă şi... adevărată!
Aceştia trebuiau, aşadar, să fie inamicii puterilor „democratice” în războiul programat. Germania, Italia şi Japonia… Într-o vreme în care toate marile puteri duceau o politică externă de extindere a coloniilor, de deposedare a acestor teritorii de bogăţiile lor, nu era greu să găseşti în politica externă a unui stat o motivaţie pentru a-l declara indezirabil. Japonezii îşi cultivaseră deja în concepţia lor politică nevoia de extindere în spaţiul asiatic. Insula nu le ajungea pentru ca să poată trăi independenţi din punct de vedere economic. Iniţial, nu căutau nimic înspre America. America era „sponsorul” lor ocazional. Era furnizorul de echipamente şi materii prime pentru câştigarea siguranţei economice pe continent.
Italia începuse să-şi consolideze puterea în Africa ocupând prin război şi Etiopia. Mai nutrea ambiţii şi în spaţiul balcanic. Germania, ciopârţită după primul război mondial, dorea să-şi refacă vechile graniţe. Toate aceste intenţii se manifestau în timp ce SUA domina spaţiul Pacific, ocupând mai toate insulele din zonă, inclusiv Filipinele; în timp ce Imperiul Britanic se extinsese atât de mult că devenea aproape neguvernabil; în timp ce Franţa avea posesiuni întinse în Africa, Asia şi America; în timp ce URSS se extindea vizibil acaparând statele baltice şi reglementându-şi prin război diferendele cu Finlanda. Un spirit independent, rece şi calculat, putea găsi în oricare din aceste state un „pericol” mondial, un „atentat” la siguranţa omenirii. La fel, oricare din puterile vremii putea fii declarată „pozitivă”, îndreptăţită în pretenţiile sale. „Adevărul” acelor vremuri era extrem de relativ şi ţinea exclusiv de interesele personale ale conducătorilor. Noţiunea de „bine” sau „rău” era interpretabilă. Cel mai puternic urma să devină cel mai bun, iar cel care pierdea trebuia să rămână în conştiinţa publică RĂU! Nu aşa s-a şi întâmplat?.. (va urma)

Cornel SABOU

Adevarul (II)

2010-11-11T01:08:00.001-08:00

Obiectivele externe

Să ne imaginăm o clipă că suntem proiectaţi înapoi în timp şi ne aflăm chiar în locul lui Adolf Hitler! Am ocupat militar Polonia, Franţa, Norvegia, Grecia, Iugoslavia şi o mare parte din URSS. Războiul continuă, dar în teritoriile ocupate ne confruntăm cu o problemă. Pretutindeni se înregistrează revolte, atacuri asupra obiectivelor noastre militare din spatele frontului, sabotaje, acţiuni de spionaj şi de alt fel organizate de grupuri de partizani. Toate aceste evenimente l-au obligat pe Hitler să menţină în teritoriile ocupate numeroase divizii de infanterie sau tancuri. Astfel, în timp ce linia principală a frontului (din URSS) ducea o lipsă acută de trupe, în ţările ocupate Hitler menţinea zeci de divizii care nu făceau altceva decât să „lupte” împotriva partizanilor, sabotorilor de orice fel. Ce aţi fi putut face dvs în locul lui pentru a rezolva această problemă? Cum aţi putea elibera aceste divizii de sarcinile ingrate de a lupta cu nevăzutul pentru a le folosi acolo unde de fapt le este locul, pe frontul direct de luptă, împotriva inamicului real? Hitler nu a găsit o rezolvare la această chestiune. Până spre finalul războiului, zeci de divizii germane au rămas „pierdute” prin ţările ocupate, din nordul Norvegiei până în sudul Greciei. Zeci, sute de mii de militari „păzeau” obiective ocupate militar în ţări străine, în timp ce trupele ruseşti ocupau şi devastau Berlinul. Asta era metoda veche, folosită de toate puterile lumii până în acel moment. Hitler nu a schimbat-o pentru că nu şi-a pus în mod real această problemă. Acesta nu era războiul lui! Nu el îl planificase pentru a găsi şi aplica metode moderne de gestionare a acestuia. Fiind, în final, victima propriei sale puteri, Hitler s-a făcut fără să vrea instrumentul principal al noilor metode de cucerire a puterii în lume. Principiul nou, aplicat de atunci şi până azi, poate fi rezumat astfel: Dacă reuşeşti să acaparezi toate resursele economice importante ale unei ţări şi să păstrezi în acelaşi timp o aparenţă de pace, lumea se va supune pe veci! Niciodată în istorie (nici chiar în cazul celebrei revoluţii bolşevice) nu a existat vreo revoltă împotriva dominaţiei economice, ci doar împotriva dictaturilor militare, politice. E suficient, aşadar, să aduni în mâinile tale obiectivele economice cele mai importante (întreprinderi, resurse miniere, petrol, pământuri sau producţii agricole etc), să angajezi în aceste obiective toată forţa de muncă locală şi să încasezi profitul. Ca efect, societatea respectivă va depinde de proprietăţile tale economice, iar tu, prin influenţa pe care ai câştigat-o, poţi decide (manipulând conştiinţe şi oameni) întreaga politică de stat. S-a reuşit în acest fel, pentru prima oară în istoria omenirii, crearea unui super-sistem complex de dominare economică mondială. Popoarele astfel dominate vor trăi cu iluzia libertăţii, a democraţiei, dar ele nu vor face decât să servească (prin munca lor de zi cu zi) interesele grupului de super-patroni. Guvernele, formate în marea lor majoritate din oameni fără coloană vertebrală şi fără mândrie naţională, vor accepta de bună voie să se supună acestor interese economice şi - prin puterea pe care o exercită - să supună întreaga naţiune. Veţi putea observa că nici un mare gânditor sau idealist nu a putut ajunge să deţină o reală putere politică în lumea modernă de azi. Sistemul modern de dominare mondială (acest „sistem de securitate” lansat cu „ocazia” celui de-al doilea război mondial) nu mai permite ascensiunea pe scara puterii politice şi administrative a unor oameni independenţi şi patrioţi. Aşa se face că în prezent, în toate ţările importante ale lumii, obiectivele politice principale sunt de natură… externă, nu internă! Pentru SUA cel mai important lucru e „lupta împotriva terorismului”, pentru Uniunea Europeană „extinderea” (ca şi pentru NATO de altfel), pentru România „integrarea” etc. În nici una din aceste ţări nu s-a stabilit ca obiectiv principal de guvernare combaterea sărăciei, creşterea nivelului general de trai sau educaţie, îmbunătăţirea sistemului de sănătate sau de asistenţă socială sau alte asemenea obiective care în principiu înnobilează omul. Dimpotrivă, bugetele sănătăţii, învăţământului sau dezvoltării sunt mai mereu la limita supravieţuirii, uneori chiar şi sub acest prag critic. Resursele principale sunt folosite pentru îndeplinirea obiectivelor externe, în general păguboase pentru omul de rând, dar extrem de folositoare celor care manipulează destinele mondiale, care acaparează putere şi care apoi o gestionează.

Investiţii capcană

Să revenim însă la timpurile în care acest plan (devenit realitate în zilele noastre) era doar în mintea celor care l-au conceput. Vă puteţi oare aminti cum arăta harta lumii în anii dinaintea începerii celui de-al doilea război mondial? La acea dată, planeta noastră era împărţită între doar câteva mari puteri. Franţa, SUA, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Portugalia, Japonia deţineau (prin coloniile lor) practic 90% din suprafaţa întregului glob. De exemplu, continentul african era împărţit între Franţa, Belgia, Italia şi Marea Britanie. Lumea era pusă din nou în situaţia când anumite imperii dominau prin întindere geografică. În aceste teritorii, obiectivele economice erau în mâna cuceritorului care le păstra însă doar prin forţa militară care era desfăşurată la faţa locului. Într-o asemenea postură, de „imperiu” cuceritor, a ajuns şi Adolf Hitler după ce a cucerit ţările pe care le-am amintit ceva mai înainte. La fel ca orice putere colonială, şi „Imperiul” german nou creat prin cuceriri militare trebuia să-şi menţină sub control obiectivele economice pe care le-a câştigat, prin puterea forţei militare. „Aliaţii” însă au privit altfel problema… Trebuia, cum am spus, creată o „tranziţie” de la această formă de dominare prin forţă, la forma nouă, de dominare prin inteligenţă, prin pârghii economice. Obiectivele economice trebuiau păstrate în proprietate şi/sau administrare, dar fără să mai fie nevoie de prezenţa armată la faţa locului. În fiecare din aceste colonii urma să se instaleze câte un guvern aparent legitim (un guvern local), dar care să fie total supus puterii din umbră. Aceste guverne ar fi acţionat în toată politica lor internă şi externă conform cu indicaţiile primite din exterior. În funcţie de specificul local, marile obiective economice urmau să devină proprietatea „investitorilor străini” care iată, veneau şi „salvau” economia locală cică „investind” mulţi bani în (re)tehnologizare, în dezvoltare, etc. Poporul, cârmuit cu grijă de guvernele „emanate” din revoluţia generală mondială, urma să creadă că este liber pentru că din punct de vedere politic era condus de con-naţionali. Nu mai existau acei asupritori în uniformă militară care să abuzeze de statutul lor de stăpâni, şi împotriva cărora să nu poţi nici măcar protesta. Acum poţi protesta, eşti liber să spui ce vrei, să gândeşti ce vrei, dar totuşi, pentru a putea trăi trebuie să munceşti. Ideea e că atunci când munceşti trebuie să te duci la serviciu în întreprinderile lor! Asta e tot ce contează!!! S-a reuşit astfel adormirea definitivă a sentimentelor de revoltă pe care orice popor îl poate avea faţă de o putere dominantă. Aşadar, în spatele acestor idei (aparent nobile) de democraţie şi libertate se ascunde de fapt o ocupaţie economică totală, mult mai puternică decât a fost vreodată vreo ocupaţie militară. (va urma)

Cornel SABOU

ADEVĂRUL (I)

2010-11-08T23:59:00.000-08:00

Voi încerca, în cele ce urmează, să concentrez ideile principale conţinute în această carte şi să vă prezint picături din adevărul mai puţin rostit public despre cel de-al doilea război mondial.
Desigur, se poate spune că există un caracter de relativitate în orice afirmaţie cu pretenţie de adevăr, dar eu voi încerca să-mi limitez concluziile doar la faptele evidente, uşor de dovedit, din perioada acestui conflict major, fapte pe care le voi înfăţişa într-o structură logică, nepărtinitoare, fără interpretare forţată şi distorsionată.
Prima idee pe care am să v-o supun atenţiei este legată de caracterul acestui conflict mondial. A fost acesta întâmplător sau determinat? Dacă ascultăm varianta oficială a istoriei vom afla că întreaga noastră planetă a fost atrasă în cel mai devastator conflict din istoria sa cu totul întâmplător! S-a plecat, practic, de la o revendicare făcută de liderul Germaniei, Adolf Hitler, care a cerut Poloniei un coridor de trecere către Prusia Orientală, şi s-a ajuns la un măcel mondial care a generat miliarde de victime (morţi, răniţi, dispăruţi şi direct/indirect afectaţi). Personal, nu accept această explicaţie simplă şi naivă! Nu pot să cred că omenirea a avut conducători atât de incompetenţi încât nu ar fi putut să evite escaladarea conflictului la o scară atât de mare, şi pe atât de mult timp, dacă adevăratul motiv al declanşării acestuia ar fi fost doar agresiunea împotriva Poloniei!
În cazul Primului Război Mondial, conflictul a început tot în baza unui pretext minor (un atentat organizat de sârbi la Sarajevo), dar de această dată istoria oficială menţionează clar că motivele reale ale conflictului erau cu totul altele, că puterile implicate aveau alte interese decât lămurirea, într-o formă sau alta, a atentatului respectiv. În ceea ce priveşte, însă, cel de-al doilea război mondial, s-a acreditat până în zilele noastre ideea că faptele generatoare ale conflictului ţin doar de atacarea Poloniei de către Germania! Haideţi să analizăm puţin, cu răbdare, evenimentele din acea perioadă şi să vedem ce ne spun ele cu adevărat…

Războiul profitabil

Aparent, cel de-al doilea război mondial a fost marcat de câteva mari paradoxuri. Iată un exemplu… Cele mai multe şi mai mari bătălii (care au provocat şi cele mai multe victime) s-au dus pentru capturarea sau distrugerea resurselor materiale ale inamicului. Vorbim aici despre întreprinderile angrenate în producţia de război, despre depozitele militare, despre petrol, cărbune etc. Resursele capturate erau folosite apoi pentru servirea propriilor interese armate, pentru producţia de război şi pentru întreţinerea unităţilor aflate în luptă. În concluzie, părţile combatante nu făceau decât să consume resurse pentru a captura alte resurse pe care apoi să le consume iar, în speranţa că la un moment dat inamicul, lipsit de acestea, va înceta lupta. Evident, orice ofiţer poate motiva uşor această strategie de luptă care, de altfel, recunosc şi eu că este justificată. Care au fost însă efectele concrete ale acestei strategii?
Resursele consumate de armată sunt produse atât de unităţi de stat (într-o măsură mai mică însă), cât şi de mari firme private. Plăţile pentru serviciile prestate de aceste firme private sunt suportate de la bugetul de stat. Profitul care, raportat la scară planetară, era foarte mare, intra în conturile marilor industriaşi implicaţi în această maşinărie de război. Este adevărat, aşadar, că pentru aceşti super-patroni războiul a fost o afacere extrem de benefică? Credeţi, oare, că aceşti oameni de afaceri ar dori să renunţe la o asemenea sursă de câştig? Oare, dacă au avut ocazia, au influenţat ei evenimentele de aşa natură încât războiul să se desfăşoare cât mai mult şi să implice consumarea a cât mai multe resurse produse chiar de ei? Sunteţi de acord că în spatele dramelor trăite de miliarde de oameni, pe toate continentele, au fost clădite mari imperii financiare? Este oare nevoie de dovezi pentru a susţine un astfel de punct de vedere???
Am remarcat, de exemplu, un alt lucru „curios”… Deşi a fost cu adevărat un război mondial, deşi Europa a fost implicată în conflict cu toate resursele sale, Elveţia şi-a putut trăi liniştită independenţa, fără ca integritatea sa să-i fie ameninţată de nici una din părţile aflate în stare de război! Da, toţi ştim că Elveţia este ţara marilor depozite în aur, valută şi alte valori. Elveţia a fost (şi poate mai este încă) depozitara celor mai multe şi mai mari averi mondiale, dar oare nu ar fi fost tocmai prin aceasta o ţintă de preferat pentru fascismul italian sau nazismul german, ambele orientări fiind declarate „forţe ale răului”? Oficialii ne spun că al doilea război mondial a fost o înfruntare doctrinară, între nazism-fascism, comunism şi democraţie. Cum se face, atunci, că Elveţia a scăpat? Ce „doctrină” avea Elveţia de s-a împăcat atât de bine şi cu nazismul, şi cu fascismul, şi cu democraţiile occidentale? Cum de-a rămas ca o oază de pace într-un continent sfâşiat de moarte de la un capăt la altul? Ar fi deplasat oare să credem că imensele profituri generate de război erau depozitate, în cea mai mare parte, în această ţară? De ce toate taberele agreau „varianta Elveţia”? Nu există nici un argument tactic, strategic, economic, militar, geografic pentru care Elveţia să fie stat protejat de toate părţile beligerante. Singurul argument care pare valabil în acest context este faptul că fiecare tabără îşi depozita acolo o serie de valori pentru a le proteja de orice posibilă răsturnare a situaţiei militare generale. Dacă mergem mai departe cu logica rece, putem oare să ne întrebăm dacă a existat şi o înţelegere între marii industriaşi provenind din tabere diferite? Pentru că efectul acesta a fost, Elveţia a fost stat protejat, şi nu cred că şi-a dobândit acest statut cu totul întâmplător. Nu cred în „întâmplări” atât de tragice precum au fost cele care au marcat viaţa lumii în perioada 1939-1945. De remarcat este şi faptul că foarte puţini autori s-au „obosit” să studieze misterul elveţian. În general, se trece repede peste statutul special pe care elveţienii şi l-au câştigat în timpul celui de-al doilea război mondial şi se pune accent doar pe activităţile de spionaj derulate în această ţară de marile puteri în timpul conflictului. Nimeni nu este „stresat” să explice, nicidecum să lămurească, această „cauză” elveţiană… În fine, nu este cazul s-o fac eu, acum şi aici… Eu doar costat o realitate care în peisajul de atunci este destul de ciudată ca să nască unele întrebări.
Problema profiturilor generate de război nu este însă cauza principală a declanşării conflagraţiei mondiale. Dacă s-ar fi pus doar problema obţinerii unor profituri financiare, războiul ar fi fost, totuşi, limitat, atât la scară geografică, dar şi ca întindere în timp. Cred că altele sunt explicaţiile majore cu privire la originile conflictului.

Scenariul „SF”

Am să vă prezint în continuare un scenariu. Nu este film SF… Cei şase ani de război mondial au fost reali, la fel ca zecile de milioane de morţi, ca bombele atomice care au ras de pe faţa pământului două mari oraşe! Efectele conflagraţiei au marcat omenirea pentru multe decenii. Războiul rece care a urmat a distrus alte (multe) milioane de vieţi şi destine. Pentru ce toate astea? De ce? Nu vrem răspunsuri? Dacă nu vrem, nu le căutăm, dar dacă vrem să ştim pentru ce trăim ceea ce ne dau alţii să trăim, atunci hai să ne străduim să înţelegem!
Ideea de a controla, de a avea sub putere, întreaga lume cunoscută e veche de când lumea. N-au inventat-o francmasonii, evreii sau alte aşa-zise puteri oculte. Încă din vremuri antice s-au ridicat imperii care s-au extins în toată lumea, într-o încercare de a domina tot, de a avea putere absolută. Credeţi că o astfel de dorinţă este deplasată? Vă pot înţelege nedumerirea. Când aţi avut în mână primul miliard de dolari? Bănuiesc că nu prea aţi experimentat senzaţia asta de bogăţie. Poate tocmai de aceea, noi, oamenii simplii, nu putem înţelege exact modul de gândire pe care îl au marii miliardari şi credem că problemele pe care noi nu ni le punem niciodată, nu şi le mai pune nimeni altcineva. Dar, vă întreb, dacă aţi avea acum mai multe miliarde de dolari, ce aţi face cu ele? Haideţi să ne imaginăm… Aţi cumpăra case, maşini, aţi călătorii? Să vă spun ceva… Pofta de asemenea accesorii ale bogăţiei trece repede. După un an, doi, zece nici nu vă mai interesează casele, maşinile sau călătoriile, vă săturaţi şi de femei frumoase, de mâncăruri sofisticate şi de orice altă extravaganţă. Cât poate consuma până la urmă un singur om? Deci… Ce veţi face când veţi ajunge la această saţietate? Ei bine, veţi începe să vă puneţi problema… puterii! Veţi dori putere! PUTEREA este cel mai mare drog pentru natura umană. Numai cine a avut, măcar o dată în viaţa sa, putere asupra destinului altor oameni poate înţelege acest lucru.

Noul concept de securitate

Problema pe care şi-au pus-o toţi cuceritorii, în toate timpurile, a fost să obţină putere, la o scară cât mai mare, şi apoi să o păstreze. Metodele de cucerire a puterii şi de consolidare a acesteia diferă (în detalii) de la o epocă la alta, dar în linii mari acestea păstrează o anumită orientare. Statele, teritoriile ţintă erau cucerite prin puterea militară, şi apoi erau păstrate sub autoritate tot prin puterea militară. Erau administrate forţat de împuterniciţi extraordinari, erau jefuite sau incluse în tot felul de planuri sofisticate (de apărare, de dezvoltare economică sau ca piaţă de desfacere). În timp, aceste imperii nu au rezistat. Mai devreme sau mai târziu, mişcările de masă ale populaţiei asuprite sau invaziile altor triburi (imperii) au destrămat puterea care dominase până atunci. În funcţie de gradul de civilizaţie pe care l-a avut populaţia băştinaşă, aceasta – odată „eliberată” – s-a putut consolida într-un stat propriu sau a intrat în sfera de dominaţie a unei alte puteri, până când (mult mai târziu în timp) a găsit totuşi resurse pentru a se identifica pe harta lumii. Toate aceste experienţe ale istoriei au servit ca învăţătură pentru „împăraţii” moderni. Întrebarea care s-a născut cu siguranţă în minţile celor care visau în secolul XX să obţină o putere mondială era cam următoarea:
- ok, nu e o problemă să ocupăm un teritoriu. O putem face pe cale militară, dar cum facem să ne păstrăm puterea în teritoriul cucerit? Cum o păstrăm ca să fim cât mai eficienţi? Investim iar în zeci şi sute de mii de soldaţi pe care îi păstrăm acolo ca pe o garanţie a puterii noastre? Dacă facem aşa, cât timp va dura „imperiul” nostru?
Personal, cred că dorinţa de a acapara o putere cu caracter mondial, pentru a implementa un nou concept de „securitate mondială”, a stat la baza motivelor care au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial! Doar că, de data aceasta, metodele folosite pentru a obţine şi a păstra puterea au fost total diferite faţă de ceea ce ne-a arătat până atunci istoria. Eu cred că planul a fost aplicat în mare măsură aşa cum a fost conceput. Erorile apărute pe traseu au fost corectate, planul a fost flexibil şi s-a adaptat cerinţelor de moment. Scopul însă a fost atins! Aflarea acestui plan este cheia descifrării tuturor enigmelor legate de cel de-al doilea război mondial! Împotriva tuturor ideilor care ne-au fost implementate în creier în ultimii 60 de ani, uneori chiar cu forţa, Adolf Hitler nu a fost implicat în acest plan decât ca şi simplu actor cu un final tragic programat, ca şi pion de sacrificiu. Undeva, pe traseul carierei sale, Hitler şi-a înţeles rolul programat de regizori şi nu l-a acceptat. S-a împotrivit, a pierdut şi a suferit soarta celor sacrificaţi: a fost responsabilizat pentru tot ce s-a întâmplat rău, a devenit un simbol al răului, iar cei care de fapt au gestionat de la început toată această tragedie au ieşit din poveste ca eroi, ca mesageri ai binelui. Astăzi suntem (cu propriul nostru acord) sub dictatura acestui „bine” născut din cenuşa celui de-al doilea război mondial! Călcăm, trăindu-ne „binele” servit de scenografii lumii, pe cadavrele celor ucişi pe câmpurile de luptă, pe umbrele proiectate pe ziduri de bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, pe destinul tragic al… pionului de sacrificiu, Adolf Hitler! (va urma)

Cornel SABOU

Naţionalismul sănătos

2010-07-14T03:08:00.000-07:00

Nu vreau să vă par ”nazist”, ”fascist” sau în alt fel asemănător cu ideea de rău suprem, absolut. Personal, cred că imaginea pe care o atribuim azi curentelor politice naţionaliste este profund greşită. Este, de fapt, o imagine rezultată în urma unui masiv program de manipulare care are drept scop tocmai interzicerea afirmării unui asemenea curent politic. În realitate, naţionalismul sănătos nu poate fi combătut sau criticat cu argumente solide, pentru că acesta nu face decât să protejeze nişte valori care sunt menite să asigure bunăstare poporului reprezentat. Naţionalismul nu se OPUNE altei naţiuni, ci respectă identitatea tuturor celorlalte popoare, poate tocmai pentru a-i fi respectată şi propria identitate! Una din cele mai mari manipulări din timpul celui de-al doilea război mondial este legată chiar de ”ura” pe care Hitler ar fi avut-o faţă de oamenii din alte ”rase”, consideraţi inferiori. Nu este adevărat, iar acest lucru este dovedit chiar de faptul că Hitler s-a aliat cu japonezii, oameni de tip asiatic, pe care manipulatorii au uitat să-i încadreze în tiparul raselor inferioare pe care le-ar fi urât Hitler. De asemenea, manipulatorii istoriei uită să menţioneze datele documentate ştiinţific, şi care demonstrează că Hitler a sprijinit mişcarea popoarelor arabe din Orientul apropiat de a se elibera de sub ocupaţia engleză. În acest sens, Germania din timpul său a avut o colaborare strânsă chiar şi cu liderii evrei din Palestina şi ţinutul Israelului de azi. În fine, nu insist acum pe evenimentele de atunci, dar vreau să evidenţiez faptul că un curent politic sănătos la baza lui a fost transformat (prin largi acţiuni de manipulare) într-un curent malefic, personificare a răului. De ce s-a ajuns aici? Pentru simplul fapt că o guvernare modernă de tip naţionalist nu ar permite un asemenea jaf economic, asemenea corupţie şi nedreptate socială. Nu sunt bătut în cap, apreciez libertatea de mişcare, de circulaţie, de schimb economic şi cultural între statele lumii, dar nu confund aceste valori cu RESPECTUL cuvenit fiecărei naţiuni, fiecărui popor, respect care interzice provocarea unor grave dezechilibre economice şi sociale interne.
Naţionalismul politic sănătos este ceea ce eşti TU, în familia ta, în casa ta! Îţi primeşti oaspeţii cu mare drag, îi serveşti cu ce ai mai bun în casă, îi cazezi la tine dacă ei vor să rămână, dar dacă îi surprinzi că te fură îi arunci pe uşă afară! În casa ta îţi faci curăţenie, îţi menţi ordinea, TRĂIEŞTI BINE alături de cei care îţi sunt dragi. Asta ar trebui să fie CASA NOASTRĂ: ROMÂNIA! Şi să trăim bine în ea, să fim plăcuţi tuturor celor care vin la noi, şi să-i protejăm pe cei care ne sunt ”familie”, nu să-i ”ucidem” cu pensii şi salarii mizere, cu condiţii de trai subumane! Ce este nesănătos în acest ”program”? În fine, o să mai vorbim despre mişcările naţionaliste moderne, pentru că aş vrea să văd dacă mai există printre noi şi oameni cu adevărat responsabili. Pe curând...
Cornel SABOU

Din trecut, spre viitor...

2010-05-03T02:42:00.001-07:00

imagine dreapta: Ion Antonescu

Al doilea război mondial a oferit Europei ocazia de a purta un război ”sfânt” împotriva colosului comunist din est. Astăzi, caracterul criminal al guvernărilor de tip comunist este unanim acceptat, dar zeci de ani după terminarea războiului popoarele ”vândute” de occident comunismului au fost silite să-i slăvească pe marii criminali. Istoria a demonstrat că ”teama” lui Hitler (că Europa ar putea fi distrusă de comunism) a fost perfect justificată. De aceea, chiar şi azi, la 65 de ani de la terminarea conflictului mondial, nu pot decât să elogiez războiul dus de Germania (şi aliaţii săi) în est. De asemenea, gestul conducătorului român Ion Antonescu (pe care, personal, îl consider cel mai mare erou român al tuturor timpurilor, simbol de patriotism, curaj şi caracter) de a declara război URSS-ului, şi de a readuce în graniţele României Basarabia şi Bucovina, este unic în istoria neamului nostru, atât prin prisma puterii inamicului cât şi a victoriilor obţinute pe câmpul de luptă. Sute de mii de români şi-au dat atunci viaţa pentru neam şi pentru ţară mărşăluin şi luptând la nesfârşit, până în stepele Donului, la Stalingrad! Toate aceste exemple de curaj şi eroism, de românism pur, au rămas uitate în negura care s-a lăsat peste România după război. Guvernările comuniste postbelice n-au putut glorifica faptele de arme săvârşite împotriva ”fratelui” de la Răsărit. Astfel, suflarea oprită a neamului nostru a fost sugrumată încă o dată...
Azi, istorici superficiali condamnă pătrunderea Armatei române atât de departe de graniţele statului, şi îşi permit să ştirbească memoria Eroului Ion Antonescu acuzându-l de ”crime de război” sau de faptul că s-ar fi aliat cu Hitler. Când e vorba de istoria acestei ţări, a neamului meu, recunosc că devin intolerant şi foarte activ în atitudine. Pentru că m-am săturat să tot contabilizez cum suntem jefuiţi, minţiţi, batjocoriţi, umiliţi, manipulaţi, dezbinaţi şi ucişi... Nu suntem noi, românii, ”buricul pământului”, dar nici cenuşă-n vânt nu suntem! Sentimentul acesta (unii îl numesc naţionalism – nu mă deranjează termenul!) nu mi-a fost cultivat de cineva (sau de... altcineva!) ci mi-a fost... născut! De aceea condamn în mod automat atitudinile care ştirbesc memoria marilor eroi ai neamului meu, şi una din atitudinile de acest gen cel mai des întâlnite se referă la perioada celui de-al doilea război mondial.
Sigur că, în ziua de azi, patriotismul care evocă marile fapte de arme ale trecutului nu mai este ”la modă”. Pentru că nu se poate trăi din amintiri, pentru că azi, în lumea şi viaţa modernă pe care o avem, banii şi puterea sunt totul, pentru că în mare parte ne-am ”rătăcit” prin ţările Europei lucrând de cele mai multe ori ca nişte sclavi, pentru că singurele valori autentice care ne-au rămas nu sunt vizibile de-acolo, din mormântul în care ne-au fost îngropaţi părinţii... Dar memoria nu poate fi ucisă! În fiecare generaţie vom fi unii care vom transmite mai departe această moştenire, şi acest fapt ne va face să dăinuim veşnic, împotriva curentelor care ne-ar vrea dispăruţi...
Pe curând...
Cornel SABOU

O impresie...

2010-04-28T01:57:00.000-07:00

Am studiat mult istoria celui de-al doilea război mondial. Am adunat informaţii, impresii, statistici şi concluzii. Le-am procesat (dacă pot spune aşa) şi am constatat că nu sunt mulţumit. Felul meu de-a fi respinge minciuna, se împotriveşte asimilării forţate a unor teorii false, neadevărate şi care se impun în forţă având un scop precis. Am recitit toate lucrările dedicate acelei perioade, dar de această dată cu alţi ochi şi cu mintea deschisă spre adevărurile care aşteaptă să fie înţelese. Lucruri aparent banale s-au dovedit (în lumina noii abordări) extrem de importante. Mi s-a desfăşurat astfel, în faţa ochilor, o ALTĂ ISTORIE a celui de-al doilea război mondial, mult diferită faţă de ceea ce mi se impusese să cred! Am început să văd şi să înţeleg evenimentele în contextul lor original şi nu sub influenţa propagandei oficiale. Văzând acest ”film” m-am speriat! Pentru că actorii dramei aveau în această realitate alte roluri decât în ”reclama” care ne îndeamnă să consumăm o minciună...
Adolf Hitler este un nume interzis chiar şi în ziua de azi. Este un nume căruia i s-au asociat cele mai dure epitete ale oricărei limbi: criminal, nebun, personaj ocult, malefic, pe scurt ne apare ca întruchipare a RĂULUI suprem. Însuşi Satana ar putea fi invidios pe el! Şi totuşi... de ce azi, în mileniul trei, anul 2010, ne mai temem de Adolf Hitler??? De fapt, întrebarea ar trebui pusă altfel: CINE şi DE CE se teme de EL?
Dincolo de răutăţi, de acuze, de calificative de orice fel, fostul lider german a fost şi a rămas un simbol. El a reprezentat o doctrină politică unică şi poate irepetabilă la scara istoriei mondiale! Ideologia naţional-socialistă l-a ”produs” pe Adolf Hitler, iar Adolf Hitler a produs isteria naţional-socialistă mondială. Aceşti doi termeni (”Adolf Hitler” şi ”naţional-socialism”) nu mai pot exista separat nici în trecut, nici într-un improbabil viitor. Alăturarea lor în termeni reali a produs mai mult decât o fisiune nucleară, iar existenţa lor ne-a condus, indirect, spre lumea în care trăim azi...
Voi aprofunda studiul acestor ”termeni” până voi înţelege tot ce trebuie înţeles. Şi între timp voi scrie...
Cornel SABOU